Idei false sau distorsionate – ceea ce-i și mai periculos – s-au răspândit fulgerător în ultimul timp. Au scos deja Marea Britanie din UE. Se pregătesc să facă același lucru, poate, și cu alte țări europene. E uimitor cât de masiv și insinuant în același timp a devenit discursul, nici măcar eurosceptic, ci de-a dreptul eurofob.
Așchiile sale sar pretutindeni și foarte mulți oameni – care nici măcar nu sunt împotriva Uniunii Europene ca principiu – le culeg, tratându-le drept geme, deși nu sunt decât falsuri ordinare. Chiar multe dintre persoanele moderate și favorabile UE – care formează majoritatea încă în cele mai multe țări din Uniune – au început de la o vreme să cedeze înaintea eurofobiei ambalate strategic în euroscepticism, repetând fără reflecție tot felul de inepții. Se spune, de pildă: „Populiștii și naționaliștii sunt, desigur, detestabili, dar nici UE nu e cum trebuie…“. Și urmează o listă de recriminări la adresa UE, ca de pildă: deficit de democrație, birocrație excesivă, incapacitate de acțiune, înăbușirea libertății naționale, ba chiar și – mai ales pe la noi, în unele cercuri de dreapta – socialism, distrugerea națiunilor, ateism etc.
Deficit de democrație, așadar: este UE deficitară la capitolul democrație, mai ales în raport cu statele membre? Dacă e așa, atunci principalele sale instituții trebuie să fie nedemocratice. Parlamentul European, mai întâi: ales prin vot universal, ca orice parlament național, votează legislația Uniunii și aprobă Comisia Europeană, ca orice parlament. Adevărat, nu are deocamdată inițiativă legislativă, dar e absurd a numi nedemocratic un parlament unde Nigel Farage și alți revizioniști ai ordinii actuale și-au ținut nestingheriți discursurile chiar împotriva acestui parlament. Comisia Europeană – un fel de guvern UE – e numită de acest parlament și, cum se știe, comisarii sunt desemnați din toate statele membre. Dacă acestea trimit reprezentanți nepotriviți sau nepregătiți, nu Uniunea e de vină, ci statele. Am auzit pe câte unul: „Cine l-a ales, domne’, pe Juncker ăsta?“. Cine? Parlamentul European, ales prin vot direct de popoarele europene. Nimic mai nedemocratic decât e și desemnarea guvernelor naționale.
În sfârșit, Consiliul European, locul unde se iau deciziile strategice. Un organism esențial. Este el nedemocratic? Nu mai puțin decât sunt nedemocratici componenții lui, adică șefii de stat și de guvern ai țărilor participante. Unde e atunci celebrul „deficit democratic“ în aceste decizii luate de obicei prin consens? (Să nu uităm nici „minoritatea de blocaj“.) Dimpotrivă, Consiliul este prea democratic. Adesea, nerealizându-se un consens, se preferă să se amâne o decizie importantă, este foarte adevărat; dar fenomenul e caracteristic tocmai democrațiilor, în general deficitare la luarea unor decizii radicale. Dimpotrivă, dacă UE ar fi subtila și oculta dictatură pe care ne-o portretizează unii, ar fi cu mult mai eficientă. Dar eurofobii nu au nicio problemă în a formula enunțuri contradictorii: lumea îi crede.
Totuși, nu-i prea multă birocrație la Bru-xelles? Prea multă în raport cu ce, judecând că avem de-a face cu 28 (acum 27) de state și o populație de circa o jumătate de miliard de oameni? Proporțional, e o birocrație mai mică și mult mai eficientă decât multe birocrații naționale, de exemplu cea românească. Dar Uniunea Europeană „e prea departe de oameni“, mai auzim. Asta ce înseamnă? Desigur, nu că Bruxelles sau Strasbourg sunt mai departe geografic de români decât Bucureștiul, de exemplu, ci că am avea de-a face cu o birocrație și cu politicieni „insensibili“, ba chiar „autiști“ în raport cu nevoile oamenilor „simpli“!
O aberație, când distribuția resurselor – de exemplu, bugetul agricol – constituie cea mai mare cheltuială bugetară a Uniunii. Că noi în România nu reușim să utilizăm o parte însemnată din resursele nerambursabile puse la dispoziție tocmai pentru dezvoltare, că există controale birocratice severe – ceea ce face mai greu de furat din bugetul comunitar decât din cel național sau local – e un fapt. Dar, din acest punct de vedere, Uniunea e benefică, chiar dacă îi enervează pe unii. Și apoi, țări precum Grecia, Portugalia, Irlanda ar fi fost ajutate să iasă din coșmarul unui foarte probabil colaps financiar dacă n-ar fi existat UE? (Aici s-ar putea spune, cel mult, că poate n-ar fi ajuns într-un asemenea grad de îndatorare dacă nu s-ar fi bizuit pe UE.) Dimpotrivă, e mai aproape de adevăr că UE e o organizație sensibilă la compasiune, la inegalități sociale și că își propune să elimine prea marile disparități între state sau între regiuni ale unor state. Parțial, și reușește. Cum atunci e „autistă“ și „insensibilă“?
Dar eurofobii țipă că Uniunea înăbușă suveranitățile naționale. Desigur, Uniunea presupune anumite cedări ale acestei suveranități – spațiul Schengen, moneda unică, legislația comună europeană, Curtea de Justiție Europeană, chiar CEDO, care nu este o instituție a UE, dar e asumată etc. Dar asta a fost și ideea: după falimentul statului național care a generat două războaie mondiale, pornite din Europa, soluția a fost cedarea unei părți de suveranitate în favoarea unui sistem multinațional, care să evolueze treptat spre o confederație, dacă nu chiar către o federație de state. „Dar națiunile nu mai sunt libere, sunt sub ocupație!“, țipă Marine Le Pen, Farage, Boris Johnson, Wilders și alții. Adică cum „ocupație“? Ca aceea a Franței sau Olandei sub naziști? Ca a Europei de Est sub sovietici? Altminteri, e foarte bine că națiunile sunt ceva mai puțin libere în sensul suveranității. Sunt mai puțin libere să se încaiere și să-și facă rău la comanda unor elite iresponsabile; în schimb, cetățenii europeni au devenit mult mai liberi: ei pot circula unde doresc în spațiul comunitar, pot lucra, pot vinde și cumpăra, pot încheia afa-ceri nestingheriți oriunde în acest spațiu, pot avea chiar și aceeași monedă, dacă nu o au deja. Naționaliștii căpiază, deoarece pentru ei individul nu contează.
Paradoxul e că unii critică Uniunea fiindcă e ineficientă, de exemplu, nereușind să-și controleze frontierele externe – de unde și influxul recent de imigranți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord –, în timp ce alții sunt supărați pe ea că ar fi prea dominatoare, impunând conformism în legislație, dar și mult hulita „corectitudine politică“. Eu unul mi-aș dori o Uniune mai bine integrată, cu granițe externe mai sigure, dar trebuie înțeles că asta înseamnă mai puțină libertate de manevră pentru elitele locale. Există un preț în toate. De asemenea, unii, la noi mai ales, se plâng că Uniunea e prea „socialistă“, în timp ce alții, prin alte părți, o acuză că e în slujba „capitalismului global“. Nu-i ceva nou: evreii au fost și mai sunt acuzați de antisemiți deopotrivă de a fi inventat și „adus“ comunismul, dar și de a fi inventat și promovat capitalismul! Coerența în idei nu e punctul forte al naționaliștilor. Faptul că Uniunea impune o legislație socială și economică modernă și mai umană e foarte bine. Pe de altă parte, ea susține și libera concurență, interzice ajutoarele de stat și, deschizând piețele, încurajează competiția. Desigur, unii pierd în urma acestei concurențe libere, și atunci nu le-ar părea rău dacă guvernele lor ar reintroduce taxele vamale în anumite domenii și ar limita circulația persoanelor și a capitalului.
Eurofobia, botezată eufemistic „euro-scepticism“, a devenit acceptabilă în cercuri largi, în pofida neadevărurilor flagrante și a fracturilor logice pe care le conține. Chiar o formulă inocentă de tipul „Uniunea trebuie să se reformeze“ conține o capcană. Cum să se reformeze? În direcția unui stat fe-deral sau confederal, restrângând și mai mult libertățile naționale, dar exercitând un control de securitate mai eficient? Sau, invers, slăbind autoritatea comunitară și lăsând din nou statele să se descurce pe cont propriu? Mă îndoiesc că azi un consens e posibil în această privință, și atunci rămân două soluții posibile: fie o Europă cu mai multe viteze, fie conservarea situației prezente – ceea ce probabil că, măcar din motive de siguranță, e preferabil.
Așadar, în aceste momente, Uniunea mai curând nu trebuie să se reformeze, ci trebuie să depășească dificultățile actuale în structura existentă. Și atunci, de ce să repetăm mașinal această formulă: „Uniunea trebuie să se reformeze“, sugerând că, dacă n-o face, vinovați sunt eurocrații „insensibili“, „autiști“, „nedemocrați“, eventual „fără Dumnezeu“, vânduți fie rușilor, fie americanilor, fie cripto-islamici? Pe scurt, cea mai bună, mai pașnică, mai eficientă, mai liberă formă de guvernare multinațională și multietnică inventată vreodată de umanitate riscă azi să fie înecată de un potop de inepții pe care – și asta este grav – adesea nici nu le mai înregistrăm ca atare. Dis-cursul pretins eurosceptic, în realitate eurofob, a devenit un fel de refren. A devenit cool. A devenit mainstream.
Acest comentariu a apărut în Revista 22
