Nicicand de la caderea zidului berlinez nu au mai zdranganit, ca in ultima vreme, armele si amenintarile razboinice. Ai zice ca lupta pentru pace – agrementata si cu proteste pacifiste mult mai palide in comparatie cu marile mobilizari din trecut – se incinge ca pe vremea razboiului rece. Cu diferenta doar ca pe atunci existau doua mari tabere si se stia ca tara care lanseaza un atac nuclear, are toate sansele sa fie ea insasi aneantizata in urmatoarele ore. Amenintarea nucleara isi gasea antidotul chiar in enormitatea ei. Putem spune ca am trait in echilibrul precar ce asigura, cat de cat, o subinteleasa rationalitate. Pana si in momentele de grava cumpana, cum a fost criza cubaneza, considerentele "umaniste" au triumfat, fiindca nu se pierduse o minima civilitate nici la Casa Alba si nici la Kremlin. si, cat vor fi fost acele decenii cuprinse de frenezia inarmarii, intre 1953 si 2001 au fost semnate totusi sase mari tratate de dezarmare. Acea bipolaritate nu mai exista. Cu toata reducerea efectiva a arsenalelor, Statele Unite au mai pastrat 10.300 de capete nucleare iar Rusia 16.000; Franta 350, China 410, Marea Britanie 200, Israelul cam 170, Pakistanul intre 50 si 70, India ceva mai mult de 100, iar Coreea de Nord poate mai multe, poate nici unul. De bine, de rau, exista reguli acceptate de toti membrii clubului nuclear. si se stie in ce conditii o tara poate fi ajutata sa-si dezvolte tehnologia in scopuri civile. Insa principala sursa de ingrijorare o reprezinta acum statele cu comportament "golanesc", cum le-a definit Washingtonul. Ce se va intampla daca Iranul va reusi sa fabrice bomba nucleara si sa inceapa sa ameninte, chiar si fara sa treaca la fapte? Sau daca reteaua terorista Al Qaeda ajunge sa produca mai multe bombe "murdare", cu iradiatie persistenta, fie ele si mediocre in forta de impact? Nu s-ar putea conta, in ambele cazuri, pe nici o regula de conduita. Mari aglomerari urbane ar fi la discretia unor fanatici cu mentalitate medievala, care nu s-ar sfii sa declanseze o teroare globala, ca in filmele de fictiune. Intrebari de acest fel nu mai pot fi expediate cu argumente de bun-simt. Pluteste o mare nervozitate in aer, fiindca in tot mai multe centre de putere manevreaza frustrarile colective, reale sau nu, ambitiile nationaliste, particularitatile clanice, fanatismul religios. Din acest punct de vedere, secolul abia inceput arata mentalitati surprinzator de primitive. Nu strica ceva mai mult realism cand analizam situatia. Trebuie sa tragem concluzia ca omogenizarea este deocamdata imposibila. Cuvantul civilizatie nu are acelasi inteles in zonele tribale din sud-estul Afganistanului si la New York. Iar, daca ar fi vorba numai de deosebiri semantice, nimeni nu le-ar da importanta. Iata insa, intervin sa faca "semantica" imense mijloace financiare, de pilda forta celor 2,7 milioane de barili de petrol pe care ii produce Teheranul zilnic. Iar aceasta forta e transformata in argument pentru a refuza orice tratative cu capitalele occidentale. Nu e de mirare ca ministru francez de Externe se enerveaza si evoca probabilitatea unei replici militare. Probabil in buna intelegere cu actuala administratie americana. Probabil si pentru a le semnala altora (rusilor, chinezilor) ca vor trebui sa-si sacrifice unele interese comerciale cu republica islamica daca vor sa credibilizeze avertismentele civilizatiei "noastre". Sigur ca aroganta occidentala care mizeaza pe forta militara e detestabila. Dar istoria recenta a patimit deseori din pricina pacifismului care a alunecat pe pozitii iresponsabile. Vine o vreme cand trebuie sa spunem nu. A venit.
Dinu Flamand este scriitor stabilit la Paris
