Tot ce vedem ca se intampla acum in vecinatatea noastra ne poate lasa rece fiindca spunem ca asa e in Balcani. Putem fi de partea sau impotriva sarbilor, nu asta e problema. Putem sa afirmam cu maxima satisfactie ca si-au facut-o cu mana lor, daca nu era Milosevici, care sa se fi purtat rau cu albanezii, acestia nu si-ar mai fi cerut independenta. Dar sa nu uitam ca, pana sa inceapa represaliile fostului dictator, etnicii albanezi din Kosovo s-au purtat imposibil cu minoritatea sarba. Totusi, nu conteaza cine arunca primul piatra…
America a sustinut Kosovo, iar kosovarii pot sa-si decoreze din recunostinta pana si lejeria intima cu insemnele Stars and Stripes, ca fara americani nu erau ei acum independenti. SUA sunt pragmatice si vad realitatea dupa criteriul populational. Sunt mai multi albanezi decat sarbi acolo, atunci pamantul este al lor. Istoria nu-i intereseaza. Din acest punct de vedere, noi putem sa stam linistiti, fiindca intotdeauna indicele demografic maghiar a fost inferior celui romanesc. Iar problema tiganeasca este destul de complexa, asa ca in nici un caz nu are rost sa facem comparatie intre acesti concetateni ai nostri si kosovarii puiosi.
Problema merita privita din alt unghi. E vorba de un amuzament amar, asa cum sunt toate starile sufletesti determinate de actuala situatie din lume si mai ales de viitorul aceleiasi lumi. Ne punem de aceea urmatoare intrebare: ce-ar face administratia de la Washington, cum s-ar comporta Departamentul de Stat, ce reactii ar avea strategii nord-americani care impart si despart lumea, daca peste ani, atunci cand populatia hispanica si de culoare din sudul SUA va deveni mai numeroasa decat albii, isi va cere o autonomie largita si mai apoi – de ce nu? – va proclama independenta fata de restul tarii? Am avea atunci de-a face cu un Kosovo afro-hispanic.
Ca sa fie consecvent pana la capat, Washingtonul ar trebui sa respecte vointa majoritatii din zona respectiva. Daca pasul urmator al noii tari sau cum s-o numim ar fi unirea cu Mexic – poate cum vor face kosovarii lipindu-se de Albania –, nu ar trebui sa ne mire. Corsi e ricorsi, legea istoriei universale, cum spunea filosoful italian G.B. Vico. Ne intoarcem acolo de unde am plecat. In secolul al XIX-lea, sudul SUA nu era al Americii, ci al Mexicului. Iar Mexicul nu era cel de acum, ci parte din marele imperiu hispanic, unde, asemenea celui britanic, "soarele nu apunea niciodata". Ce ar face americanii atunci? Cum s-ar comporta in fata unor minoritati devenite majoritare in tara lor omnipotenta? Ar intra cu tancurile lui Milosevici in acele state, le-ar ocupa si ar impune legea emanata de la Washington? Dar, daca admit fractura intr-o tara din Balcani, de ce sa n-o admita in fieful lor? Evident, e greu de crezut ca lucrurile vor ajunge vreodata aici. Exista in SUA un orgoliu formidabil de a spune "I am American", ceea ce sterge orice orgoliu local. Portoricani, jamaicani, mexicani, oricat ar vorbi spaniola si ar refuza sa vorbeasca engleza, nu ar pierde in ruptul capului privilegiul de a fi cetateni nord-americani, de a avea pasaport nord-american etc. Dar SUA inseamna, pana la urma, coasta de nord-est a Atlanticului. Acolo sunt parghiile de comanda, acolo infloresc cele mai prospere consortii bancare, acolo pulseaza inima unei economii puternice. si ultimul flenduros de culoare din New Orleans stie aceasta. si tocmai de aceea n-ar risca sa se rupa de ceea ce, in fond, pompeaza in el bunastare. Dar cararile viitorului nu sunt atat de netede cum tot strategii nord-americani le gandesc. Problema e de principiu. Cel mare si puternic nu ar ingadui in vecii vecilor sa pateasca la el acasa ceea ce incurajeaza la altii. Un Kosovo balcanic da, un Kosovo afro-hispanic nu!
