Tema canonului in literatura anglo-saxona ia forma dezbaterii aprinse prima oara in secolul al XIX-lea, cand scritori ca Matthew Arnold sau Irving Babbitt simt nevoia sa ia distanta fata de traditia culturala protestanta printr-o revenire in apropierea romanitatii civilizatoare. Canonul literar anglo-saxon este unul foarte latin. Contestarea lui recenta (de pe pozitii ideologice) vine ca o reactie de tip protestant la o ortodoxie a traditiei literare acuzata acum de europocentrism. Acesta este rezumatul unei pagini (un subcapitol) dintr-o carte exceptionala a francezului William Marx despre nasterea criticii (literare) moderne. Interpretarea ma face sa privesc cu lehamite disputele literatilor romani in jurul unui "canon" literar care inca n-a atins faza pubertatii.
O alta tema de import, o noua forma fara fond. In context, mi se pare absolut remarcabil un text al poetei Ioana Nicolaie, sotia lui Mircea Cartarescu, din numarul din mai al revistei "Psychologies". Invitata sa faca portretul autorului roman preferat, ea il alege pe Nichita Stanescu. Alegerea este, probabil, sincera, dar nu cred ca e inocenta. Ca atare, merita toata consideratia noastra. Literatura romana este mult prea tanara pentru a o supune la dezbateri de import numai de dragul preluarii unor mode occidentale. Avem foarte putini scriitori recunoscuti international, iar Europa tocmai incheie un ciclu istoric, cel al al natiunilor. Pana la sfarsitul acestui proces, inexorabil probabil, n-are rost sa ne purtam ca niste copii mici. N-are sens sa ne jucam de-a mama si de-a tata la groapa de nisip in vreme ce mama si tata cei adevarati se pregatesc sa devina bunici si noi nu stim nici macar cum va arata bebelusul.
