Nu cred sa fi inteles cineva in Romania acelui Mai ’68 de ce ridicau studentii parizieni baricade si se bateau cu politia, incat s-a vazut si generalul De Gaulle nevoit sa-si intrerupa brusc vizita la Craiova si sa se intoarca acasa. Considerase ca situatia in Franta nu era chiar atat de grava, din moment ce-si mentinuse calatoria la acest necunoscut nou lider est-european roman, cel mai tanar intre oamenii politici ai momentului. Era, poate, o buna ocazie pentru batranul general sa vada chiar la fata locului dimensiunile dezastrului acumulat intr-o tara de dincolo de "cortina". Era si oportunitatea de a schita o deschidere, marcata si de un vag sentiment de vinovatie, fata de aceasta tara si indragita, si abandonata, unde se stia ca referinta principala ramasese in continuare marea cultura franceza, modelul european, nu mica incropeala ideologica sovietica. Doar ca informatiile si analizele generalului pacatuiau deja prin inadecvare. El minimalizase puterea de penetratie a propagandei comuniste, acesti megawati de diversiune pe care ii emiteau spre Occident Moscova si Pekinul, in primul rand. Parisul era deja ocupat de invizibile batalioane rosii, cele care profitau tocmai de permisivitatea democratiei reale. Ce tot vor mucosii astia, care au libertatea de a fi si maoisti, si trotkisti, si comunisti, si regalisti daca vor, sau bonapartisti, baptisti si asa mai departe; carora nu le este foame, nu stau in frig, pot sa invete gratuit, nimeni nu le cere sa mearga la razboi. De ce se revolta? – isi va fi zis generalul, socotind ca agitatia generatiilor cu acnee pe fata va trece de la sine. Iar expresia lui aruncata cu dispret – chienlit – avea sa faca mult rau. Poate chiar a fost factorul care a coagulat impotriva lui gruparile eterogene care efectiv nu aveau motive de revolta. Generalul luase faimoasa vorba chiar de la truculentul Rabelais, cu aluzie nu doar la adolescentul care face pipi in pat, dar si la un carnaval medieval, in timpul caruia se vantura pe strazi o camasa de noapte prevazuta cu un soi de primitiv rezervor urinar. Generalul nu pricepea ca exista realmente o nemultumire reala printre tineri, o latenta disperare in confruntarea cu institutiile postbelice, rigide si autoritare. Toate ideologiile de stanga au stiut, la acel moment, sa recupereze potentialul de idealism al noii generatii care se confrunta deja cu materialismul codificat al societatii industriale moderne. si cu blocajele sistemului productivist, in conditiile in care cursa inarmarilor era si ea o sursa permanenta de stres. In schimb, propaganda democratiei era inexistenta, zero abolut. Totdeauna libertatea reala da impresia de a fi invizibila, perfect transparenta, neglijabila. Tinerii parizieni tratau cu indiferenta faptul ca ei erau copiii acestei libertati, de o generozitate fara precedent, chiar si in sistemul republican francez. In schimb, ei percepeau imperiul sovietic ca pe un exemplu de darza rezistenta in fata imperialismului capitalist, fara sa-i banuiasca dimensiunile totalitare, ticalosenia. Iar cei care aveau cunostinte si despre Gulag sau despre adevarata natura a revolutiei culturale chineze isi imaginau sincer ca idealurile intinate pe acele meleaguri comuniste ar putea vedea lumina zilei tocmai in tarile lor bogate, prin alianta studentimii cu muncitorimea de pilda. Sigur ca este usor sa ridiculizezi astazi acele fumuri utopice. Dar milioane de tineri credeau sincer in ele, considerand ca abundenta materiala, libertatea de exprimare, libertatea de miscare, libertatea sexuala sau chiar libertatea de a refuza sa devii util societatii, luxul de a refuza autoritatea sunt incluse in revolutia lor, ca baza de plecare. Nici nu banuiau ca adevaratul comunism incepea in primul rand cu distrugerea tuturor variantelor de libertate. Noi, dincoace, gandeam ca generalul, dar din cu totul alte pricini. Inaderenta noastra la vanzoleala de idei stangiste din Occident, cu exceptia unei vagi admiratii pentru caracterul suprarealist al miscarii – E interzis sa se interzica! –, era dictata de propria noastra lipsa de libertate. Poate ca noi eram prea materialisti, siliti sa privim de aproape realitatea concreta, obligati de lipsurile materiale, de presiunea ideologica permanenta, de umbra Gulagului care intuneca multe din casele noastre. si nu intelegeam cum de un tanar care are libertate, pasaport poate sa-si aleaga programul de studii, poate sa conduca propriul sau automobil, chiar daca nu provine dintr-o familie bogata, si se bucura pana si de dreptul de a protesta impotriva trupelor NATO, daca asa considera, fara sa fie arestat, vrea – TOTUsI – revolutie bolsevica! Au trecut de atunci patru decenii. Comunismul etatizat a cazut ca un mal de lut. Dar se cuvine sa recunoastem, noi, fostii tineri din Rasarit, ca Mai ’68 a fost si acel moment de revolta insolenta care a obligat intreaga societate postbelica occidentala sa se analizeze in profunzime, sa inoveze, sa se deschida spre noi experiente, chiar cu riscul de a intinde asternutul pentru noi forme de conformism. In Mai ’68 ei au indraznit. Noi nu. Chapeau!
Dinu Flamand este scriitor si ziarist
stabilit la Paris
