28.1 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSpecialUltima regină a Parisului

Ultima regină a Parisului

Contesa Jacqueline de Ribes spune că nu-şi va scrie niciodată memoriile: nimeni nu ar crede povestea vieţii ei. O poveste care seamănă cu basm: copilăria cu parfum aristocratic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, muză pentru Yves Saint Laurent, castele, yachturi, baluri extravagante şi prietenii boeme.

Fiica cea mai mare a contelui şi contesei de Beaumont s-a născut de Ziua Bastiliei, în 1929 – la a 140-a aniversare a revoluţiei care i-a costat capul pe câţiva din strămoşii ei. „M-am născut pe 14 iulie. Apariţia mea a făcut un pic de vâlvă”, spunea ea anul trecut, când a fost învestită cavaler al Legiunii de Onoare de preşedintele Franţei, Nicholas Sarkozy.

Jacqueline, care avea să fie supranumită de Yves Saint Laurent „inorogul de fildeş”, era luată peste picior în permenenţă de mama ei, o intelectuală care îl traducea pe Hemingway, pentru trăsăturile neobişnuite şi visul de a deveni balerină.”Mama m-a sărutat o singură dată în copilărie. Mă simţeam mereu nesigură pe mine”, îşi aminteşte contesa într-un interviu acordat revistei Vanity Fair.
Pilot de luptă şi trăgător olimpic, tatăl ei, Jean, era „un seducător, un om şarmant, cu un corp grozav”, spune Jacqueline. Aproape că a reuşit să dubleze moştenirea de familie a soţiei, care s-a adunat din casa de investiţii Rivaud Group, fondată în 1910.

„Salvarea lui Jacqueline a fost bunicul ei din partea mamei, contele Olivier de Rivaud de la Raffinière, cu care şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei”, consideră prietenul contesei, Fredérick Eberstadt. „Bunicul meu trăia ca un proaspăt îmbogăţit. Avea castele, yachturi, grajduri cu cai de curse, femei şi maşini”, îşi aminteşte Jacqueline. În timpul Războiului civil din Spania, refugiaţii obişnuiau sa treacă graniţa, peste râul Bidasoa şi ajungeau în grădinile bunicului ei, ale cărui pământuri se întindeau până în Hendaye. „De la o vârstă fragedă, am fost conştientă de existenţa războiului. Dar eram o visătoare şi, pe deasupra, şi optimistă.”

Căminul pierdut

În iulie 1939, fetiţa de 10 ani i-a mobilizat pe toţi angajaţii bunicului ei – electricieni, grăjdari, tâmplari, cameriste – să facă parte din publicul unei piese, pe care ea o scrisese şi pentru care făcuse costumele, împreună cu sora ei. Mai mult decât o distracţie, piesa era o încercare disperată să-i îmbunătăţească sănătatea bunicului, care suferea de cancer. „A fost singurul om care m-a iubit”, spune Jacqueline. „Când bunicul meu s-a stins, m-am simţit pierdută. Apoi a început războiul şi aproape că mă bucuram că pentru că mă gândeam că şi alţi oameni vor fi trişti cum eram eu”.

În timpul ocupaţiei, Jacqueline şi fraţii ei au fost trimişi la Hendaye, unde trăiau cu dădaca într-o magazine, căci Gestapo-ul rechiziţionase conacul. Naziştii au betonat fereastra de la camera copiilor şi au transformat-o într-o cameră de tortură. Din patul ei, Jacqueline putea auzi ţipetele celor torturaţi.
Când avea 13 ani, s-a mutat în castelul conţilor de Solages, în centrul Franţei. „Castelul era pe jumătate al nostru şi pe jumătate al ofiţerilor germani. De două ori pe săptămână, le erau aduse prostituate într-un camion – toţi vedeam asta. În cele din urmă, armata americană ne-a eliberat”.

Gazela

Jacqueline şi-a finalizat studiile la mănăstirea Les Oiseaux, din Verneuil, unde se ocupa de piesele de teatru ale şcolii. Unchiul ei, contele Étienne de Beaumont, susţinător al avangardei şi organizator frecvent de petreceri, şi-a luat nepoata adolescentă în atelierul prietenului său, Christian Dior, la scurtă vreme de la inaugurare, în 1947. „Unchiul meu a spus: ‘ Îmi pun toate speranţele în fetiţa asta'”, povesteşte contesa.

În vara în care a împlinit 18 ani, era la o petrecere în casa unei cunoştinţe în apropiere de Hendaye. Acolo l-a întâlnit pe tânărul viconte Édouard de Ribes, erou de război la numai 24 de ani. Édouard îşi aminteşte: „Am văzut-o pe această gazelă şi m-am îndrăgostit de ea instantaneu”. Vicontele provenea dintr-o familie de oameni de afaceri, conservatoare, dintre care un membru fusese înnobilat în timpul restauraţiei Bourbonilor, în 1791.

Iubită, dar neînţeleasă

La momentul căsătoriei, în februarie 1948, Jacqueline avea doar două rochii. „Nu mă machiasem niciodată, nu fusesem niciodată la coafeză, nu purtasem niciodată tocuri”, îşi aminteşte contesa. „Am fost foarte nefericită în copilărie. Mi-am imaginat că, dacă mă căsătoresc, va fi mai bine – dar nu era mai bine, era mai rău. Aveam sentimentul că sunt iubită, dar că nu sunt înţeleasă”.
Tânărul cuplu şi cei doi copii au locuit cu părinţii lui Édouard, într-o aripă a casei de Ribes, din 1868. Erau a cincea generaţie care trăia acolo. În fiecare seară, familia lua cina împreună, bărbaţii cu costume şi cravate. Într-o zi, Jacqueline i-a spus socrului ei, contele, că voia să dea o petrecere pe 21 ianuarie. „M-a făcut să o anulez. ‘Nu ştii că 21 ianuarie e zi de doliu? Este aniversarea morţii lui Ludovic XVI (cel care i-a ridicat la rangul de nobili, n.r.).’

Balul secolului

La începutul căsătoriei, Jacqueline a primit o invitaţie la ceea ce avea să fie ultima petrecere mascată a unchiului ei, Étienne, pentru care Chanel şi Picasso făceau costumele, înainte de război. Balul era pe tema „Gravuri de modă, 1880-1910”. „Trebuia să fii măritată ca să participi la o astfel de petrecere. Dacă erai necăsătorită, mergeai la balurile pentru debutante”. Acolo l-a cunoscut pe Carlos (Charles) de Beistegui, multimilionarul colecţionar de artă şi decorator, una dintre cele mai fascinante personalităţi ale secolului XX. El a invitat-o la balul de la Palazzo Labia, din Veneţia, care urma să devină cea mai cunoscută petrecere a secolului trecut. „Aşa am primit invitaţia şi acum mi se spune că sunt ultimul supravieţuitor al Balului Beistegui”, spune ea.

„Beistegui era imoral şi snob. Dar el m-a învăţat complexitatea vieţii sociale. Văzusem atât de multe în timpul războiului, dar eram inocentă”, i-a povestit Jacqueline prietenului ei, Reinaldo Herrera.

O fotografie celebră

La începutul anilor ‘50, Jacqueline a călătorit la New York, ca să participe la balul Aprilie în Paris, de la Waldorf-Astoria. Într-o zi, lua prânzul cu Charles de Beistegui. Împinsă de curiozitate, Diana Vreeland, editor de modă la Harper’s Bazaar, a venit la masa celor doi ca să-şi salute prietenul şi s-o cunoască pe contesă. „Mi-a spus: ‘Aş vrea ca Avedon să te fotografieze mâine.’ În ziua următoare, m-am dus la coafor. Mi-am ondulat părul, mi-am pus gene false. Când am apărut la studio, Diana mi-a spus: ‘Vreau să fii ca ieri!”. Mi-a scos genele false şi mi-a făcut o coadă împletită. Diana Vreeland m-a ajutat să fiu autentică. M-a învăţat să cred în mine. Şi fotografia a devenit celebră.”

2010/10/24//148673-jacqueline-de-ribes-1.jpg

 

 

 

 

 

 

 

Profilul lui Jacqueline, cu gâtul extrem de lung, coada împletită groasă şi ochii trasaţi cu tuş a fost publicat în „Life” şi în antologia fotografului, „Observations”, cu textele scrise de Truman Capote. Acolo, contesa a fost comparată cu o lebădă, iar Richard Avedon a lăudat-o pentru nasul ei „perfect”.

Primele creaţii

Într-o excursie la New York, în 1955, îl cunoaşte pe Oleg Cassini, care îi propune o colaborare. „M-am întors la Paris şi m-am oprit în podul casei şi am început să fac tipare pe podea. Am croit rochiile doar din muselină, pentru că nu-mi permiteam mătase”.

Tot acum îl angajează pe Valentino ca desenator. „A venit în casa mea o dată sau de două ori pe săptămână, timp de un an. Mi-a desenat schiţele rochiilor, dar întotdeauna adăuga ceva: o floare, o panglică. Valentino se plângea: ‘Nu am bani. Locuiesc într-un pod şi am toaleta în capătul celălalt. Mă întorc la Roma’. I-am spus că, dacă vrea să fie designer, trebuie să stea în Paris. Pe lângă asta, nu voiam să-mi pierd desenatorul! După trei ani, Valentino şi-a deschis propria casă de modă couture. Am fost foarte invidioasă. Mi-am închis mansarda. M-am dus la Roma şi mi-am cumpărat haine de la el”.

În 1965, Jacqueline de Ribes a fost votată pe lista celor mai bine îmbrăcaţi oameni. „Ea a personificat ideea că franţuzoaicele erau cele mai elegante din lume”, spune contesa Marina Cicogna.

O personalitate complexă

Exasperat şi, poate, puţin amuzat, socrul lui Jacqueline şi-a descris nora ca o încrucişare între o prinţesă rusă şi o fată din spectacolele de vodevil de la Folies Bergére. „Putea să facă o petrecere faimoasă doar prin simpla participare. Tema de discuţie de a doua zi era ţinuta de cu o seară în urmă a lui Jacqueline”, spune prietena ei, creatoarea Carolina Herrera.

„Orice am făcut în viaţă, a fost împotrivă. Nimeni nu m-a aprobat niciodată”, spune Jacqueline. A încercat să-şi exerseze mâna în jurnalismul de modă, scriind anonim pentru „Marie Claire”. A fost preşedintele unei organizaţii de caritate, care strângea fonduri pentru copiii cu dizabilităţi.
Dar singura dată când Édouard a fost „foarte, foarte supărat” din cauza activităţilor ei extracuriculare a fost când s-a apucat de balet”. Era vorba de trupa de balet internaţională a marchizului George de Cuevas, soţul nepoatei lui John D. Rockefeller.

După moartea marchizului, soţia lui a retras sprijinul companiei de balet. Jacqueline a devenit noul manager, iar Raymundo de Larrain, impresar.
În 1964, contesa a hotărât să renunţe la proiectul care înghiţea prea mulţi bani, iar de Larrain s-a căsătorit cu văduva lui de Cuevas, Margaret Strong, de 80 de ani.
Într-una din colaborările ei cu televiziunea franceză, din anii ‘70, îl cunoaşte pe regizorul Luchino Visconti. El ar fi văzut-o în rolul ducesei de Guuermantes, într-o adaptare după romanele lui Proust. Totuşi, Visconti a murit înainte de a începe lucrul la film.

Se lansează colecţia

La puţin timp după ce a împlinit 53 de ani, Jacqueline a convocat o întâlnire de familie. Şi-a informat soţul şi copiii că avea de gând să devină creator de modă. „A fost născută în această atmosferă şi poate să creeze”, a spus Pierre Bergé, unul din prietenii ei. Yves saint Laurent, totuşi, s-a temut că va sfârşi suferind teribil, cum i s-a întâmplat şi lui”.

Pe 3 martie 1983, în timpul Săptămânii Modei de la Paris, Jacqueline şi-a lansat colecţia cu cele 14 modele care lucrau pentru Saint Laurent. A preferat să îşi prezinte creaţiile acasă. „Nimeni nu mai organizase, vreodată, un show de modă într-o locuinţă particulară”, spune modelul Kirat Young. „Şi era una din cele mai celebre case din Paris. Designerii nu participau unul la lansarea celuilalt. Dar acolo erau Yves, Pierre Bergé, Ungaro, Valentino şi John Fairchild”.

„Toţi erau pregătiţi să o ridiculizeze pe acea doamnă de societate care se apucase de modă. Dar ea a făcut haine superbe”, spune Fairchild, care, la momentul acela, era publisher al „Women’s Wear Daily”. Colecţia a beneficiat de aprecierea criticilor şi s-a vândut bine. „Pentru acea colecţie, am folosit bucăţele de materiale”. Şi-a folosit chiar şi propriile bijuterii.

Saks Fifth Avenue a semnat cu ea un contract în exclusivitate, pentru trei ani. În 1985, profitul brut al afacerii se ridica deja 3 milioane de dolari anual, iar hainele lui Jacqueline se găseau în mai mult de 40 de magazine din SUA. Printre clientele celebre ale contesei se numărau actriţa Joan Collins, Cher şi Nancy Reagan.

Avertismentul se împlineşte

În acelaşi an, conglomeratul de cosmetice japonez Kanebo a cumpărat o parte din acţiunile companiei şi a deschis un mare magazin în Tokyo, după modelul celor din SUA.

În ciuda avertismentelor prietenului ei, John Fairchild, Jacqueline a continuat tranzacţia cu japonezii. Totuşi, când consilierul ei de afaceri i-a spus că japonezii voiau să schimbe proporţiile, decolteele, mânecile, lungimile, a renunţat la proiect.

Şi avertismentele lui Yves Saint Laurent s-au împlinit. Jacqueline, epuizată şi izolată, a început să aibă dureri de spate atât de puternice, încât a ajuns la spital. „Ceilalţi acţionari aveau o poliţă de asigurare. Aveau dreptul la bani dacă eu ratam două colecţii, şi am stat nouă luni internată în spital”, povesteşte. După o operaţie în care i s-a scos o lamină vertebrală, contesa nu a mai putut să meargă trei ani, până în 1997. A urmat apoi tratamentul pentru o boală gastrointestinală diagnosticată greşit ani de zile.

„M-am simţit ca şi cum bunicul meu ar fi murit a doua oară”
Între timp, în 1996, grupul Rivaud era cercetat de autorităţile franceze. Édouard, care în 1975 i-a urmat socrului său la conducerea organizaţiei, şi fiul lor, Jean, au fost acuzaţi de evaziune fiscală, de abuz asupra proprietăţii publice şi de prezentarea unor evidenţe contabile frauduloase. Statul a amendat compania cu 30 milioane de franci, o sumă foarte mare pentru francezi. Scandalul a evoluat când s-a descoperit că Rivaud era banca partidului lui Jacques Chirac. „Ceea ce nimeni nu s-a obosit să scrie este că, după cinci ani, statul a înapoiat banii”, spune Jacqueline pentru Vanity Fair.

Pe fondul acestor probleme, Rivaud a fost preluată de miliardarul Vincent Bolloré. Preluarea forţată a moştenirii ei a fost „ca şi cum bunicul meu ar fi murit de mai multe ori”. Dar contele a simţit că ceea ce s-a întâmplat a fost un lucru bun pentru el. Familia de Ribes deţine, încă, o mică parte din Rivaud, iar contele este vice-preşedintele companiei. „Este la birou în fiecare zi- este greu să-mi prind soţul. Şi el crede că e greu să dea de mine. Acesta este secretul unui cuplu. Ne iubim, dar am stabilit să ne oferim independenţă. Să trăieşti 62 de ani cu acelaşi bărbat nu este un lucru uşor!”.

Declaraţii târzii

„Inima mea încă bate pentru ea”, a mărturisit soţul contesei la ceremonia de decorare cu Legiunea de Onoare”. A fost pentru prima dată când şi-a exprimat sentimentele faţă de mine în public”, a spus Jacqueline mirată.

În toastul său surprinzător, Édouard a glumit, povestind că, atunci când a cunoscut-o pe soţia sa, avea doar două rochii, dar „viaţa i s-a îmbunătăţit, pentru că acum are 200”. Majordomul lor, însă, l-ar contrazice. Contesa are mai mult de 400 de rochii, pe care le păstrează în mansardă, îmbrăcate în folii de plastic. Ea a început să-şi colecţioneze rochiile în anii ‘70.

„Jacqueline de Ribes a devenit o schiţă vie, a însufleţit hainele într-un fel în care nici un model nu ar putea-o face niciodată”, încheie Vanity Fair.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă