Uniunea Europeană este o tiranie a statelor mici, iar acest lucru i-a fost de folos până acum. Dar sindromul statelor mici este contraproductiv atunci când vine vorba de macroeconomie, scrie cotidianul britanic Financial Times.
Cu o săptămână în urmă, preşedintele UE, Herman van Rompuy, apăra programele de austeritate cu răspândire rapidă, pe care le considera justificate în vederea unei redresări economice rapide, apreciind totodată că pentru dezechilibrele din eurozonă sunt responsabile în principal ţările cu deficit de cont curent, potrivit ziarului citat de Agerpres.
Van Rompuy, asemenea majorităţii liderilor din UE, vine din-o ţară mică, în acest caz Belgia. Atunci când politicienii din statele mici vorbesc despre economie, ei gândesc în mod natural în cadrul unei economii mici. Una dintre cele mai importante caracteristici ale unei economii deschise, de mici dimensiuni, este că propriile sale acţiuni au un impact redus asupra restului lumi. Într-o astfel de economie, succesul se reduce la competitivitate, mai mult sau mai puţin. A conduce prin urmare economia irlandeză este asemănător conducerii unei afaceri foarte mari sau a unui club de fotbal.
În acest context, pentru a parafraza o veche zicală, îi poţi scoate pe premierii portughez sau belgian din economiile lor mici, însă nu le poţi scoate din cap gândirea de economie deschisă mică. Prin urmare, Van Rompuy nu dă impresia că este pe cale de a recomanda un cadru de politici pentru cea mai mare economie a lumii.
Un alt aspect legat de sindromul ţării mici este modul în care UE abordează problema creşterii economice. În timp ce majoritatea par să fie de acord că problema creşterii economice are într-o anumită măsură importanţă, viziunea predominantă la Bruxelles şi la Frankfurt este că această problemă este 100% structurală.
Pentru FT, această strategie riscă să eşueze din două motive. În primul rând, scrie publicaţia britanică, ea este insuficient focusată, în condiţiile în care agenda Comisiei Europene nu este în principal centrată pe creştere economică, ci pe competitivitate. Or, pentru o economie cu un deficit de cont curent mai mult sau mai puţin echilibrat, aceasta este opţiune ciudată.
Un al doilea motiv pentru care această strategie ar putea eşua priveşte lipsa de suficient sprijin macroeconomic. Strategiile de exit au venit prematur şi au fost necoordonate. Nu va fi nicio coordonare în privinţa procedurilor de stabilire a salariilor, nicio obligaţiune comună şi nicio abordare coordonată la nivel european în privinţa falimentului bancar. Este tragedia eurozonei că este condusă asemenea unui colectiv de ţări mici, mai relevă FT.
