Cancerul este uneori considerat o boală a ţărilor bogate, dar este şi una dintre cauzele majore ale mor-bidităţii şi mortalităţii în cele sărace. Până la finele acestui deceniu, la nivel mondial aproximativ 150 de milioane de oameni vor suferi de cancer, iar 60% din ei vor locui în ţări în dezvoltare.
Deşi mai puţini oameni din aceste ţări trăiesc până la vârstele la care cancerul e întâlnit cel mai des, combinaţia dintre o nutriţie inadecvată, expunerea la virusuri şi toxine din mediu şi o paletă redusă de opţiuni de diagnosticare şi tratament duce la o creştere a incidenţei şi letalităţii cancerelor. Mulţi oameni din ţările sărace mor de cancere care în societăţi mai bogate ar putea fi prevenite ori tratate, însă mor la fel de mult şi de alte boli, de exemplu cele in-fecţioase. Ce poate şi trebuie făcut pentru a ieşi din această dilemă?
Margaret Chan, preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, şi Yukiya Amano, director al Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA), notează într-un articol recent că în majoritatea cazurilor sistemele de sănătate din ţările în curs de dezvoltare sunt concepute pentru a face faţă bolilor infecţioase, mai puţin cancerului. Mi se pare o strategie raţională, dat fiind impactul puternic al infecţiilor, dar şi faptul că multe dintre ele pot fi prevenite şi tratate cu costuri relativ modeste.
Diagnosticarea şi tratamentul celor mai multe tipuri de cancer în ţările în curs de dezvoltare ar necesita investiţii descurajant de mari în infrastructură. Aşa cum subliniază Chan şi Amano, „în majoritatea lor, aceste ţări nu dispun de fondurile, echipamentul şi personalul calificat necesar asigurării îngrijirii de bază pentru pacienţii suferinzi de cancer. 30 de ţări – jumătate dintre ele în Africa – nu au nici măcar un singur aparat de radioterapie. Iar aceste ţări nu au în mod cert nici resursele financiare, nici centrele, echipamentele, tehnologia, personalul sau pregătirea necesare pentru a face faţă cerinţelor pe termen lung în tratamentul cancerelor”.
Pentru a începe să rezolve aceste deficienţe, „activitatea AIEA include construirea capacităţii statelor în domeniul medicinei nucleare”. Dar tehnologia e inutilă dacă nu există un personal bine pregătit şi motivat care să o folosească.
O asemenea abordare este însă greşit direcţionată şi probabil nu va fi eficientă din punct de vedere al costurilor. Aşa cum arată chiar propriile date ale ONU, bolile infecţioase, multe dintre ele uşor de prevenit şi tratat, rămân o calamitate pentru populaţiile sărace. În 2008, aproximativ 250 milioane de cazuri de malarie au provocat moartea unui milion de oameni, majoritatea copii sub 5 ani. În mai toate ţările sărace unde malaria este endemică, accesul la medicamentele antimalarie (în special la terapia combinată bazată pe artemisinin) e insuficient.
Incidenţa malariei ar putea fi drastic redusă prin folosirea consecventă a substanţei chimice DDT, care omoară ţânţarii, dar ONU şi autorităţile naţionale de reglementare i-au restrâns utilizarea în baza unor aspecte fals înţelese ale toxicităţii sale. Sute de milioane de oameni suferă de alte boli tropicale neglijate, inclusiv filiariză limfatică şi holeră.
Deşi la nivel mondial, în ultimul deceniu, numărul noilor cazuri de infecţie cu HIV a scăzut uşor, totuşi în anul 2008 2,7 milioane de oameni au contractat virusul, fiind înregistrate două milioane de decese cauzate de HIV/SIDA. Până la finele acelui an, peste patru milioane de oameni din ţări cu venituri mici şi medii primeau tratamentul antiretroviral, dar peste cinci milioane de oameni infectaţi cu HIV nu dispuneau de nici un tratament. Numărul de noi îmbolnăviri de tuberculoză la nivel mondial e în creştere, iar apariţia unor tulpini rezistente la mai multe medicamente e cu atât mai îngrijorătoare.
Potrivit statisticilor ONU, aproximativ 15% din populaţia lumii nu are acces la apă potabilă curată, iar „în 2008, 2,6 miliarde de oameni nu aveau acces la o toaletă sau latrină igienică”, în timp ce „1,1 miliarde defecau în câmp deschis”. Abordările primitive în managementul canalizării continuă să răspândească infecţii precum schistosomiaza, trachoma, hepatita virală şi holera.
De asemenea, multe tipuri de cancer sunt probabil induse de infecţii cronice virale, un alt motiv pentru care e mai logic să combaţi bolile infecţioase prin îmbunătăţirea accesului la apă curată, igienă fundamentală, antibiotice şi vaccinuri decât să construieşti centre de radioterapie. În unele ţări slab tehnologizate, dar bogate în petrol, au fost aduse echipamente de ultimă oră pentru radioterapie (şi bypass cardio-pulmonar), dar fie nu au fost niciodată folosite, fie au fost distruse de supratensiuni electrice sau căderi de curent. Multe ţări sărace nu au nici o şcoală de medicină, iar atunci când cetăţenii lor studiază în străinătate rămân de multe ori acolo sau, dacă se întorc, nu se pot adapta la un nivel redus de tehnologie, atât de diferit de cel din ţara în care au studiat.
Deşi utilizarea de echipamente costisitoare, medicamente scumpe pentru chimioterapie şi proceduri sofisticate şi scumpe, precum transplantul de măduvă, nu ar fi soluţia înţeleaptă, asta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm de tot la tratarea cancerului în ţările în dezvoltare. Uneori, prevenirea, diagnosticul şi tratamentul pot fi eficiente economic. Vaccinurile pentru prevenirea hepatitelor A şi B (şi C, când vom avea unul) reduc incidenţa nu doar a infecţiilor virale în sine, ci şi a sechelelor precum ciroza sau carcinomul hepatic. Iar un efort de sănătate publică în vederea reducerii poluării aerului şi fumatului ar putea reduce şi incidenţa cancerului de plămâni în Asia şi Africa.
Un alt exemplu: cancerul cervical, evitabil prin vaccinul împotriva virusului papiloma uman. Iar acidul acetic poate fi folosit pentru vizualizarea cancerului cervical, care poate fi apoi tratat prin crioterapie.
Ideea este că într-o lume a resurselor medicale limitate va trebui să luăm decizii dificile, care să genereze rezultate de mare impact pentru cel mai mare număr de oameni la cele mai mici costuri.
Henry I. Miller este profesor de filozofie a ştiinţei şi politici publice la Institutul Hoover de la Universi-tatea Stanford. A fost membru al Institutului Naţional de Sănătate din SUA şi al Agenţiei pentru Alimente şi Medicamente din SUA.
Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
