Top 5 cărți pe care ar trebui să le citească politicienii

Directoarea generală a editurii Humanitas Fiction, Denisa Comănescu, consideră că publicul autohton este sincronizat cu cel occidental și citește aproape simultan romanele importante care apar în Vest. Cărțile care urmează să fie traduse sunt mai ales cele care iau premii importante sau marii clasici ai secolului trecut. Denisa Comănescu spune că în momentul în care alege un ­autor îi citește toate cărțile ­fiindcă apropierea de el “e ca un fel de îndrăgostire” și vrea să știe ­­dacă va fi sau nu dezamăgită. Dacă ar fi să facă un top al cărților pe care trebuie să le citească politicienii autohtoni, Comănescu ar pune pe primul loc romanul „Supunere“ al lui ­Michel Houellebecq, în care autorul  descrie prezentul, generând o ipoteză de viitor: o islamizare a Franței după alegerile din 2022, câștigate de un partid nou-înființat, Frăţia Musul­mană.

Cât de sincronizat este publicul autohton cu cel occidental?

D.C.: Publicul românesc a devenit un public exigent și este foarte interesat de literatura străină la zi. Informația circulând rapid pe internet, există un orizont imediat de așteptare pentru cele mai bine vândute cărți din Occident și pentru volumele premiate. Cărțile despre care se vorbește în lume apar traduse în România foarte repede. Fără să fie o pledoarie pro domo, v-aș da un exemplu din colecția “Raftul Denisei”: romanul „Supunere“ al lui  Michel Houellebecq a apărut în Franța în fatidica dată de 7 ianuarie 2015, când a avut loc atacul terorist din redacția Charlie Hebdo, iar versiunea românească, la mijlocul lunii mai. „Supunere“ a ocupat imediat primul loc în topul vânzărilor peste tot unde a fost publicat în Europa. E un roman incitant, complex, care vorbește despre probleme actuale de politică, de geopolitică, despre nevoia de credință, dar și despre condiția umană în secolul XXI, e construit pe mai multe straturi.

A avut succes și fiindcă s-a suprapus dramei de la Charlie Hebdo, în condițiile în care romanul este despre preluarea puterii politicii în Franța de către un partid musulman?

D.C.: Romanul poate fi considerat o distopie de talia lui „O mie nouă sute optzeci și patru“ al lui Orwell sau a romanului „Minunata lume nouă“ al lui Aldous Huxley. În cartea lui ­Houellebecq, sublinia într-o croni­că Emmanuel Carrère,  nu e importantă proiecția în ­viitor, ci descrierea prezentului ­care gene­rează o astfel de ipoteză: o islamizare a Franței după ­alegerile din 2022, când un partid nou-înființat, Frăţia Musul­mană, câști­gă alegerile cu un lider ­carismatic, din cauza slăbiciunii partidelor de stânga și de ­dreapta.

Ați antamat cartea lui Houellebecq înainte de evenimentele tragice din redacția Charlie Hebdo?

D.C.: Da, din 2014. E un roman foarte bine scris, apoi are o miză extraordinară de “fabulă politică”, după cum l-a definit chiar Michel Houellebecq într-un interviu. Ceea ce scrie el e de mare importanță pentru întreaga Europă, de aceea se și vinde atât de bine în toate țările europene unde a fost tradus.

Și în Statele Unite?

D.C.: Urmează să apară în septembrie.

Ce așteaptă publicul românesc din partea editorilor de literatură străină?

D.C.: Așteaptă cărți premiate, cărți care fac vâlvă în lume, cum ar fi romanul încununat cu Premiul Goncourt 2014, „Să nu plângi“, scris de Lydie Salvayre, care va apărea la începutul acestei toamne în “Raftul Denisei”. Titlul provine dintr-o scrisoare a poetei Marina Ţvetaeva către scriitorul Boris Pasternak, în care poeta se plângea de frig, de foame, de opresiune, scrisoare care se termina cu îndemnul ironic “Să nu plângi”. Romanul ­Lydiei Salvayre are în centru anul 1936 în Spania războiului civil și construiește biografia mamei autoarei.

 Ce se citește acum în Statele Unite?

D.C.: Dacă ne uităm la listele cu topurile celor mai vândute cărți de ficțiune, vedem că se citesc mai ales povești care pornesc de la fapte reale.

Și în România oamenii preferă poveștile care pleacă de la fapte reale?

D.C.: Da, romanele acestea au mai multă priză la public. Oamenii au nevoie și de poveste reală, și de ficțiune.  În SUA, se află în topurile de vânzare de carte din New York Times două romane pe care le-am ales și contractat pentru colecția “Raftul Denisei”. Este vorba despre Premiul Pulitzer din 2015, „Toată lumina pe care nu o putem vedea“ (All the Light We Cannot See) de Anthony ­Doerr, având ca fundal Franța sub Ocupație, și despre „Zburând în cercuri către soare“ (Circling The Sun) de Paula McLain, a cărui poveste începe tot de la un fapt real, în Kenya colonială a anilor 1920, unde se întâlnesc aviatoarea Beryl Markham și autoarea celebrei cărți „Din inima Africii“ (am reeditat-o de curând), Karen Blixen. Un roman căruia i se face deja mare publicitate și care va ieși în traducere în SUA în noiembrie este „Amantul japonez“ de Isabel Allende, publicat în spaniolă lunile trecute și care va apărea în seria de autor dedicată scriitoarei chiliene de la Humanitas Fiction în martie 2016.

În Rusia ce este în vogă?

D.C.: Evgheni Vodolazkin, al cărui roman „Laur“ l-am publicat în “Raftul Denisei” în noiembrie trecut și este unul dintre bestseller-urile colecției, vânzările ­atingând peste 6.500 de exemplare. O poveste din secolul al XV-lea despre dragoste și căutarea credinței, cu multe incursiuni în prezent.

Sunt rentabili clasicii?

D.C.: Publicul românesc se întoarce mereu la clasici, mai ales la clasicii secolului XX. Pentru mine a fost o adevărată bucurie să constat că scriitorii clasici ai modernității, în traduceri noi, Scott Fitzgerald, Virginia Woolf, Thomas Mann, merg bine. Nu au vânzări spectaculoase, dar se vând constant.

Care a fost cartea aleasă de dvs. spre traducere care a fost vândută cel mai bine din toată cariera dvs. de editor de literatură străină?

D.C.: Au fost mai multe. Acum, îmi vine în minte seria de autor “Eric-Emmanuel Schmitt”, cu „Oscar și tanti Roz“, „Concert în memoria unui înger“, „Cei doi domni din Bruxelles“, „Elixirul dragostei“. Dar cea mai bine vândută serie este, desigur, cea dedicată lui Paulo Coelho, care a început în 2002 la Editura Humanitas și a trecut la Humanitas Fiction în 2010.

Câte cărți a vândut în România Paulo Coelho?

D.C.: Peste 1.200.000 de exemplare.

Este cel mai bine vândut autor străin în România?

D.C.: Cred că da.

Vă place Paulo Coelho?

Îmi place „Alchimistul“, romanul lui care a avut primul succes internațional. Este bine scris și, de fapt, este romanul care are cele mai mari vânzări. În 2013, pentru a-i marca 25 de ani de la prima apariție în Brazilia, l-am publicat într-o elegantă ediție de colecție care este foarte apreciată de cumpărători.

Cartea care s-a vândut cel mai prost din cariera dvs.?

D.C.: Au fost mai multe, dar n-aș putea judeca în absolut, fiindcă în 2009 a venit criza și tot ce n-a mers atunci și imediat după are legătură directă cu acest fenomen economic. Una dintre marile mele nemulțumiri a fost că nu a mers John Updike, un scriitor american de primă mărime. Am avut ambiția să-i public tetralogia „Rabbit“, cu un personaj devenit emblematic în Statele Unite, în traduceri excelente.

De ce credeți că tirajele din România rămân modeste prin comparație cu Ungaria, Polonia, Cehia?

D.C.: Deoarece în România se cumpără mai puține cărți decât în țările menționate. Fenomenul căruia i-aș zice “onoarea pierdută a cititului” e în plină desfășurare și una dintre consecințele sale este stricarea limbii române. Există multe elemente care contribuie la degradarea cititului: școala și felul în care se face educația, internetul, absența unei politici coerente la nivel național pentru încurajarea lecturii. Aș pune următoarele cuvinte ale marelui scriitor Amos Oz și în metrou, și pe burtiera talk-show-urilor TV de mare audiență: “Ideile tale nu sunt ideile tale. Ele sunt rodul rafturilor bibliotecii tale și ale limbii pe care o locuiești”.

Cât se citește pe Kindle în România?

D.C.: Deloc spectaculos.

Mai puțin decât pe hârtie.

D.C.: Cu mult mai puțin. În Europa, în general, nu se citește prea mult pe tabletă (excepție făcând poate Marea Britanie), iar recent am văzut studii care arată o diminuare a cititului pe tabletă chiar și în SUA. Dar revenind la cititorii din România, vedem un declin al spațiilor destinate lecturii, bibliotecile care funcționează au la dispoziție sume tot mai mici pentru achizițiile de carte.

Dar numărul cititorilor din România crește sau scade de la an la an?

D.C.: După scăderea din anii de criză, 2009-2010, treptat numărul cumpărătorilor de carte revine. Spre exemplu, un roman străin tradus vinde în medie în jur de 2.000-2.500 de exemplare.

De unde știți ce vrea publicul: există studii pe care vă bazați înainte să alegeți o carte și să-i cumpărați copyrigh-ul, sau vă ghidați mai mult după instinct?

D.C.: Pornesc de la un plan editorial etalon, construit de mine anterior, care echilibrează dinamica seriilor de autor și a colecției “Raftul Denisei”. Încerc să fac un mozaic incitant din cărțile de valoare ale momentului și cărțile vii ale secolului XX. Preponderente sunt romanele contemporane: țin cont atât de miza literară a romanelor, cât și de potențialul lor de piață. Un editor se situează la întretăierea a două drumuri, cel al fanteziei și cel al comercialului. Știm, potrivit statisticilor, că publicul cititor de beletristică este mai ales feminin. Bărbații citesc mai mult cărți de non-ficțiune, în vreme ce femeile preferă poveștile, fiindcă au mai multă nevoie de evadare și de oglindire. Apoi funcționează și flerul, un soi de instinct polizat prin lectura profesionistă care se concretizează în gust literar.

Vă atașați de autorii pe care-i publicați?

D.C.: De regulă sunt “cucerită” de ei înainte să-i public, pentru că, în general, mă gândesc nu să public cărți, ci autori. În momentul în care aleg un autor, dacă are în spate o operă literară, citesc și celelalte cărți ale lui. Dacă mă apropii de el e ca un fel de îndrăgostire și vreau să știu dacă mă va dezamăgi sau nu. Dacă nu are operă și e la primul volum, e un pariu pe care-l fac. De cele mai multe ori scriitorii pe care am pariat au scos cărți bune și mai târziu. Când am venit la Humanitas Fiction am vrut să aduc sub ochii cititorilor trei mari poeți ai secolului XX, cei care au jalonat modernitatea: Fernando Pessoa,T.S. Eliot și Ezra Pound. Acum, fiecare are seria lui de autor. La Bookfest a apărut primul tom din opera lui Pound, „Poezia 1908-1920“, o ediție masivă, de colecție, cu introduceri ample în bibliografia și opera poundiană de Horia-Roman Patapievici și cu traduceri de Mircea Ivănescu și Radu ­Vancu.

În această perioadă confuză din România, în care avem un premier dovedit pentru plagiat și un președinte care a devenit propriul lui cronicar, ce le-ați recomanda politicienilor să citească?

D.C.: Aș putea face un top 5 de romane străine pentru politicienii români. (1) Pe primul loc ar fi „Supunere“ al lui Michel Houellebecq: dincolo de calitatea literară, este vorba aici despre incapacitatea partidelor tradiționale de a se reforma și de eșecul lor în fața unei invazii lente, dar și despre slăbiciunile și tarele liderilor politici; (2) romanul „Laur“ de Evgheni Vodolazkin ar fi util pentru ei, nu atât pentru a afla ceva nou despre Rusia, ci pentru a cunoaște un personaj care se sacrifică din iubire și care salvează o mulțime de oameni datorită credinței și iubirii; (3) le-aș recomanda și o carte aparent veselă, „Mărturisirile escrocului Felix Krull“ de Thomas Mann. Unul dintre prototipurile personajului principal este escrocul român George Manolescu. Acesta și-a publicat memoriile în 1905 traduse în germană, iar volumul a devenit imediat bestseller în Germania și așa l-a citit Thomas Mann; (4) „Constelația fenomenelor vitale“, extraordinarul debut al lui Anthony Marra despre războaiele cecene, dar și despre dragostea și  umanitatea celor aflați  mereu în situații-limită, și (5), nu în ultimul rând, „M-am hotărât să devin prost“, volumul lui Martin Page în care un personaj cu o minte sclipitoare își dă seama că nu poți trăi în lumea de azi decât dacă reușești să-ți camuflezi inteligența.