Banii care lipsesc astăzi de la buget, banii care ar trebui să le asigure un trai decent şi celor mai defavorizaţi, banii pe care îi cerşim de la FMI, banii pe care nu îi avem ca să investim în viitorul acestei ţări nu s-au volatilizat. Ei există! Dar economia României nu beneficiază de ei din cauza modului în care au ajuns în conturile private în care se află acum.
Dinu Patriciu a declarat că în băncile elveţiene se găsesc nu mai puţin de 18 miliarde de euro puse la păstrare de „corupţi între ghilimele”, bani care ar putea reveni rapid în ţară dacă autorităţile ar acorda o amnistie fiscală.
Un singur lucru nu a spus Dinu Patriciu. Dacă ghilimelele de pe cuvântul corupţi sunt autentice, de ce îşi ascund aceşti oameni de afaceri neprihăniţi cele 18 miliarde de euro în băncile din Elveţia? De ce nu-i rulează prin firme off-shore dacă sunt bani curaţi? Ce-i împiedică să-i transfere în băncile din ţară sau să-i bage într-o flotilă de taxiuri Ferrari pentru clientela de la clubul Bamboo, cea mai solidă corporaţie românească, se pare, în vremuri de criză? Sau să investească în alte proiecte, mai puţin exotice, dar care îi atrag pe unii miliardari, mai modeşti, din Vest, cum ar fi energia eoliană în Dobrogea?
Principalul motiv pentru care aceşti oameni de afaceri „cinstiţi” nu şi-ar repatria cele 18 miliarde de euro, chiar dacă statul ar da o amnistie fiscală, a fost expus (în cunoştinţă de cauză?) de către social-democratul Ioan Mircea Paşcu: teama că următorul guvern ar putea să denunţe un astfel de demers şi să le confişte până la urmă toţi banii.
Între membrii tagmei în numele cărora a vorbit Patriciu şi mulţi dintre miniştrii Guvernului Boc nu este nici o diferenţă fundamentală. Foarte probabil şi ei se regăsesc printre cei care îşi ţin comoara vieţii într-un seif în Elveţia. Gândurile lor ocolesc ideea de bine public şi de aceea au fost incapabili să înţeleagă că nepăsarea şi/sau incompetenţa lor ne vor aduce în pragul unui colaps economic. Să te apuci să împarţi milioane de euro pentru biserici, case de cultură şi dispensare, inclusiv celor din satul natal, când ştii că te pregăteşti să anunţi cele mai severe tăieri de cheltuieli bugetare din ultimii 20 de ani şi când ştii că toţi ochii sunt aţintiţi asupra ta, arată că Emil Boc nu este doar incapabil să găsească soluţii pentru ieşirea din criză, ci a pierdut complet contactul cu realitatea. Acum, din păcate, este prea târziu şi ca să fie înlocuit. Instalarea unui nou guvern ar însemna încă două-trei luni irosite, răgaz pe care România nu-l mai are.
Pe de altă parte, Traian Băsescu se află, poate, în cel mai dificil moment al mandatului său. Un moment chiar mai grav, poate, decât cel al suspendării sale din funcţie în 2007. Asumându-şi direct măsurile de tăiere a cheltuielilor bugetare, el nu a făcut decât să confirme, în ochii opiniei publice, că poartă o parte din vină pentru situaţia în care ne aflăm, deoarece a continuat să gireze Cabinetul Boc chiar şi după ce a devenit evident că acesta nu are forţa de a reduce cheltuielile administraţiei de stat şi este incapabil să găsească resurse pentru a da o gură de oxigen economiei private.
De ce ţine Băsescu să se implice direct în gestionarea acestui moment dificil, când ar putea să se retragă în definiţia comodă a instituţiei prezidenţiale şi să încuviinţeze sfătos căderea Cabinetului Boc? Dincolo de scenarita inevitabilă în astfel de momente, două variante par plauzibile. Prima este că Traian Băsescu vrea să demonstreze că poate fi şi un bun premier. Dacă va reuşi să stabilizeze economia şi să o repună pe creştere într-un asemenea moment, demonstraţia nu va fi uitată uşor şi va conta la încheierea mandatului de preşedinte.
Cealaltă explicaţie ţine de viciul său fundamental: nu ştie să navigheze în ape liniştite. Simte că trăieşte doar când se află în furtună. Iar asta este cu adevărat furtuna perfectă.
