In ultimii ani documentarele romanesti au inregistrat succese, in special in strainatate, insa in Romania succesul lor nu are aceeasi valoare precum cel al lui Mungiu, dupa cum ne-a explicat Thomas Ciulei.
Incepand cu 17 septembrie, la Sighisoara se va desfasura un festival dedicat filmelor romanesti premiate in ultimii ani. Printre filmele din palmaresul festivalului se numara si ultimul film documentar al lui Thomas Ciulei, "Podul de flori", dublu premiat la Festivalul de Film goEast din Germania. Despre filmul documentar romanesc si viitorul acestuia ne-a vorbit Thomas Ciulei in interviul de mai jos.
Carte de vizita
Nume: Thomas Ciulei
Studii: A urmat studii de Cinematografie la München si la New York.
Activitate: "Podul de flori" (2008), "Asta e" (2001), "Face Mania" (1997), "Gratian" (1995), "Like a Bird on the Fence" (1992), "Plays of Light at the Maxim" (1990).
Profesie: regizor, producator, director de imagine.
De ce sunt atat de putini regizori de documentare?
Thomas Ciulei: Pentru ca, in Romania, sunt foarte putine conditii pentru a putea face documentare. In primul rand, in toata lumea documentarul traieste din televiziune, or, la noi, televiziunile nu se intereseaza de filmul documentar. Nu exista interes pentru acest gen si nu se vede o necesitate in producerea lui.
Exista o scoala de film documentar?
TC: Nu avem o scoala pentru film documentar. Avem Aristoteles Workshop, un workshop pentru oamenii interesati de documentare. Nu este o scoala propriu-zisa, dar se aseamana cel mai mult uneia. Respectivele cursuri dureaza cam o luna si se incheie cu realizarea unui documentar. Insa in afara de Aristoteles, genul documentar este foarte neglijat in Romania. De aceea, este si foarte dificil sa faci astfel de filme. Nu exista producatori, nu exista nici distribuitori ca filmele documentare sa ajunga in cinematografe. Nici pentru cele romanesti, nici pentru cele straine. Cand ati vazut ultima data un film documentar la cinematograf? Daca un regizor care ar dori sa faca un documentar ar vedea ca exista posibilitatea de a se face un astfel de film, daca ar fi locuri care produc, lucrurile ar sta altfel. Casele de productie sunt o problema in Romania, desi in ultimii ani s-au facut filme documentare foarte interesante, chiar daca au fost filme de debut, ele au fost foarte bune.
De ce nu se vor? Romanilor nu le plac documentarele?
TC: Si asta trebuie invatat. Cu documentarul e asa cum mananci stridii. Trebuie sa inveti cum sa le mananci ca sa-ti placa. Asa este si filmul documentar pentru romani, trebuie sa invete sa-l "guste".
De ce ajung documentarele romanesti atat de greu pe micile ecrane?
TC: Noi nu producem ca sa avem ce distribui. Ceea ce vedeti la televizor sunt filme pe care cineva le-a finantat, iar dupa incheierea filmarilor, producatorii le vand pentru a-si recupera banii. In prezent, un film documentar este foarte ieftin, iar televiziunile prefera sa le cumpere, nimeni nu vrea sa produca unul. In general, Romania este o tara de consum, de import, nu produce nimic, doar consuma. Este valabil si in cazul filmelor documentare: nu le producem, le cumparam din alta parte.
Cum vedeti viitorul filmului documentar romanesc?
TC: Filmul documentar va avea aceeasi soarta precum cel de fictiune. Vor fi cativa insi care se vor zbate, vor incerca si poate vor reusi ceva. In acest moment, nu exista nimic planificat, organizat, nu se poate prevedea nimic. Iar daca nu se face nimic, evident ca peste 5 ori 10 ani, de exemplu, lucrurile vor sta la fel ca acum. Nu avem nici din partea CNC-uli vreo initiativa in legatura cu filmul documentar ori cum sa-l folosim in avantajul nostru. Este adevarat, in ultimii ani, filmele documentare au inregistrat succese, dar succesul lor nu are aceeasi valoare precum cel al lui Mungiu, de exemplu. In aceasta zona, succesele inregistrate ne arata atentia de care s-a bucurat filmul documentar in ultimul timp. Dar nu exista o organizatie care sa intoarca aceste succese in folosul nostru. Nu putem astepta ca o persoana ori doua sa schimbe ceva, cum incearca in prezent Florin Iepan si Alexandru Solomon. Daca faci incercari de genul acesta ani la rand si nu esti sustinut, chiar si politic, avand in vedere ca Romania este o tara atat de politizata, si nu pare a exista vreun interes, atunci si acesti oameni cu initiativa vor renunta. Vor spune ca este un timp pierdut pe care mai degraba ar vrea sa-l investeasca in realizarea propriilor filme, decat sa incerce sa creeze un mediu al documentarului.
Cum merge in strainatate?
TC: Felul in care Franta, de ani de zile, dezvolta o politica cinematografica sistematica este un model pentru noi. Si nu numai Franta, avem modele si in alte tari, insa nu le croim cum trebuie. Noi, documentaristii, ne-am dori un frac, sa zic asa, si primim de fapt o manusa. Cam asta e analogia cu ce se intampla la noi.
Vedeti vreo solutie?
TC: Filmele documentare sunt productii mici, sa spunem. Nu exista un interes pentru a distribui astfel de filme cum trebuie, cinematografele la randul lor, care iau un procentaj din vanzarea biletelor, nu ar iesi in castig. Ce lipseste din toata veriga este, pentru inceput, o "miscare" underground pentru oamenii interesati de filmele documentare si care cauta alternative la filmele si salile de cinema, asa cum le stim. Aici stam foarte prost. Nu exista astfel de locuri, persoanele interesate si de alte productii in afara de blockbustere nu au unde sa le vada. In alte orase europene exista o pasiune, parca nativa, de a vedea filme. Exista persoane care vor sa arate altor oameni fie filmele lor favorite, fie productii cu buget mic, pe care cinematografele le ocolesc. La Berlin ori la München sunt locuri speciale pentru astfel de proiectii, case ori cafenele, ori cladiri ce urmeaza a fi demolate. Pana la demolare, sunt folosite intr-un fel. S-a dezvoltat o cultura underground, pe langa seri de poezie ori muzica, exista si seri dedicate filmelor.
Este mai dificil sau mai usor sa lucrati cu oameni obisnuiti?
TC: Sunt foarte multi oameni talentati si pentru multi e ca un fel de joaca. Creezi in fata aparatului propria ta viata de zi cu zi, devii actorul propriei tale vieti. Pentru multi e fascinant. E adevarat, unul poate face asta mai bine, altul mai prost, dar cred ca pentru toti este o oaresicare bucurie. Si pentru filmele de fictiune se apeleaza des la oameni fara studii de actorie, regizorii sunt inspirati de un loc real si incearca apoi sa recreeze o situatie care le-a atras atentia.
Vreun post v-a contactat pentru realizarea unui documentar?
TC: HBO a achizitionat de la mine "Asta e" si "Podul de flori". De fapt, in Romania, HBO este singurul post interesat de documentare, a si produs cateva. Bine, ne si cunoastem cu Andrei Cretulescu (director de creatie), stie ce proiecte am si si-a exprimat dorinta de face ceva impreuna. Vom vedea atunci.
Nu va tenteaza filmele de fictiune?
TC: Avem in productie un film al Alexandrei Gulea si unul al meu, ambele de debut. Al meu este o comedie, despre un stat fictiv, fost comunist, care dupa 1989 si-a pastrat dictatura. Iar dupa 20 de ani, timp in care a incercat sa pastreze sistemul, tara nu mai are bani, fabricile toate au fost vandute, raurile sunt poluate. Pentru a iesi din impas, se gandesc sa faca turism pentru straini cu singurul lucru pe care-l mai au si la care se pricep cel mai bine: metodele securitatii de control. Asta intra in oferta lor de turism: veniti la noi sa vedeti cum e sa fii urmarit, ascultat, batut pentru doua saptamani, timp in care adrenalina curge. Mai avem mult de lucru, inca se lucreaza la scenariu.