Sunt imposibil de reformat partidele? Răspunsul unanim ar fi da, dacă am judeca după aşa-zisele tentative de până acum. Dar ce au însemnat acestea? Au fost ele reale demersuri de reformă sau doar jalnice şi ipocrite planuri de redresare a imaginii, încercări de a păcăli electoratul în momente în care reforma suna „cool“? Să vedem.
În 2004, sub guvernarea Năstase, PSD a organizat alegeri interne pentru desemnarea candidaţilor la parlamentare, acţiune terminată într-un imens scandal, cu acuze de hoţie şi manevre. Criteriile de selecţie trezesc astăzi nostalgii: „să fie cunoscut ca un om cinstit“, „să nu fi fost suspendat sau revocat din funcţia de conducere“, „să nu i se fi retras sprijinul politic pentru funcţia obţinută“, „să nu se fi dispus începerea urmăririi penale împotriva sa“. Când Geoană a preluat PSD promitea „reforma“, care, în accepţiunea momentului, însemna dezrobirea de baronii locali. Rezultatul este cunoscut: praful şi pulberea. Evoluţia PSD de atunci încolo nu doar că a urmat linia renunţării la orice fel de criterii, fie şi formale, de accedere în funcţii (interne şi publice) sau pe liste, dar a introdus cu bună ştiinţă în parlament sau guvern personaje certate cu legea sau angrenate în afaceri dubioase. PNL s-a opus întotdeauna aplicării unor criterii, în 2004 a fost partidul care a renunţat la cei mai puţini candidaţi aflaţi pe „lista neagră“ a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, iar după sacrificarea Monei Muscă pe motiv de colaborare cu Securitatea şi-a deschis, treptat, larg porţile pentru foşti turnători gen Ioan Ghişe, Roşca Stănescu, Dan Voiculescu sau pentru urmăriţii penal. Mai mult, cele două partide au ajuns să facă scut în jurul corupţilor, să atace justiţia, să refuze declararea contractelor cu statul (prevedere din Legea ANI), să promoveze ordonanţa prin care s-a legiferat politizarea şi să persifleze orice fel de demersuri de reformă. Ironizat din cauza repetatelor eşecuri, PDL a fost totuşi singurul partid care a încercat să introducă în statut criterii aspre de integritate şi să-şi selecteze candidaţii (Comisia Macovei în 2012) potrivit acestora. Mai trebuie reamintit că PD a suferit între 2001 şi 2003 o hemoragie masivă, atunci când Băsescu le-a impus consilierilor locali să aleagă între afaceri şi funcţie, şi că, în 2004, PD a fost partidul care a renunţat la cei mai mulţi „dalmaţieni“ de pe lista neagră a Coaliţiei.
A devenit un loc comun afirmaţia că fără reforma clasei politice este aproape imposibilă reforma statului. A încercat Băsescu şi rezultatul este un semieşec, în special la nivelul societăţii, deşi trebuie recunoscut că o serie de instituţii ale statului au rezistat puciului din vara lui 2012. Argumentaţia este şi ea un laitmotiv: parlamentul şi administraţia vor fi lipsite de performanţă, profesionalism, onestitate, curaj şi angajare în slujba binelui public atâta vreme cât vor fi împuiate cu indivizi dubioşi, corupţi, lipsiţi de o elementară etică, rezultat al selecţiei clientelare sau financiare făcute de partide. Mai mult, după ce o vreme reforma fusese susţinută măcar declarativ, politicienii au reuşit, deliberat, să o arunce în derizoriu. Rezultatul? Confuzia valorilor, banalizarea corupţiei şi a politizării, neîncrederea generalizată şi persiflatoare în schimbare.
