Testul PDL: reformişti sau fesenişti

Sunt imposibil de reformat partidele? Răspunsul unanim ar fi da, dacă am judeca după aşa-zisele tentative de până acum. Dar ce au însemnat acestea? Au fost ele reale demersuri de reformă sau doar jalnice şi ipocrite planuri de redresare a imaginii, încercări de a păcăli electoratul în momente în care reforma suna „cool“? Să vedem.

În 2004, sub guvernarea Năstase, PSD a or­ga­nizat alegeri interne pentru desemnarea can­didaţilor la parlamentare, acţiune terminată în­tr-un imens scandal, cu acuze de hoţie şi manevre. Criteriile de selecţie trezesc astăzi nostalgii: „să fie cunoscut ca un om cins­tit“, „să nu fi fost suspendat sau revocat din funcţia de con­ducere“, „să nu i se fi re­tras sprijinul politic pentru func­ţia obţinută“, „să nu se fi dispus începerea urmăririi penale împotriva sa“. Când Geoană a preluat PSD pro­mi­tea „reforma“, care, în ac­cep­ţiunea momentului, însemna dezrobirea de baronii locali. Rezultatul este cunoscut: praful şi pulberea. Evoluţia PSD de atunci încolo nu doar că a urmat linia renunţării la orice fel de criterii, fie şi formale, de accedere în funcţii (in­terne şi publice) sau pe liste, dar a introdus cu bună ştiinţă în parlament sau guvern per­sonaje certate cu legea sau angrenate în afa­ceri dubioase. PNL s-a opus întotdeauna apli­cării unor criterii, în 2004 a fost partidul care a renunţat la cei mai puţini candidaţi aflaţi pe „lista neagră“ a Coaliţiei pentru un Parlament Curat, iar după sacrificarea Monei Muscă pe mo­tiv de colaborare cu Securitatea şi-a des­chis, treptat, larg porţile pentru foşti turnători gen Ioan Ghişe, Roşca Stănescu, Dan Voicu­les­cu sau pentru urmăriţii penal. Mai mult, cele două partide au ajuns să facă scut în jurul co­rupţilor, să atace justiţia, să refuze declararea contractelor cu statul (pre­ve­dere din Legea ANI), să pro­moveze ordonanţa prin care s-a legiferat politizarea şi să persifleze orice fel de de­mer­suri de reformă. Ironizat din cauza repetatelor eşecuri, PDL a fost totuşi singurul partid care a încercat să introducă în statut criterii aspre de in­tegritate şi să-şi selecteze can­didaţii (Comisia Macovei în 2012) potrivit acestora. Mai trebuie reamintit că PD a suferit între 2001 şi 2003 o hemo­ragie masivă, atunci când Băsescu le-a impus consilierilor locali să aleagă între afaceri şi funcţie, şi că, în 2004, PD a fost partidul care a renunţat la cei mai mulţi „dalmaţieni“ de pe lista neagră a Coaliţiei.

A devenit un loc comun afirmaţia că fără re­forma clasei politice este aproape imposibilă re­forma statului. A încercat Băsescu şi re­zul­tatul este un semieşec, în special la nivelul so­cietăţii, deşi trebuie recunoscut că o serie de instituţii ale statului au rezistat puciului din vara lui 2012. Argumentaţia este şi ea un lait­motiv: parlamentul şi administraţia vor fi lip­site de performanţă, profesionalism, ones­ti­tate, curaj şi angajare în slujba binelui public atâta vreme cât vor fi împuiate cu indivizi du­bioşi, corupţi, lipsiţi de o elementară etică, re­zultat al selecţiei clientelare sau financiare fă­cute de partide. Mai mult, după ce o vreme re­forma fusese susţinută măcar declarativ, politicienii au reuşit, deliberat, să o arunce în derizoriu. Rezultatul? Confuzia valorilor, ba­nalizarea corupţiei şi a politizării, neîncrederea generalizată şi persiflatoare în schimbare.

Citeşte continuarea în Revista 22.