Comisiei Europene i-a venit, în urmă cu trei ani, ideea de a pune presiune asupra Londrei, pentru eliminarea secretomaniei în paradisurile fiscale din teritoriile britanice. Măsura a fost numită „Beneficial Ownership Disclosure“.
Brexit -ul nu a vizat cele 360 de milioane de lire cu care contribuie Marea Britanie la bugetul Uniunii Europene, ci libertatea teritoriilor britanice de peste mări de a deschide companii ai căror acționari sunt anonimi, susține un specialist mondial anti-hacking, într-un interviu acordat pentru „România liberă“ sub pseudonimul Edward. Industria offshore ar fi riscat să se prăbușească, dacă s-ar fi aplicat decizia Comisiei Europene, și ar fi afectat interesele marilor magnați britanici.
RL: Acesta să fie motivul pentru care Marea Britanie și-a dorit să iasă din UE?
Edward: Este suficientă o căutare pe Google pentru a găsi un produs intern brut pe cap de locuitor, în Marea Britanie, de 39.899,39 de dolari americani. Cum populația Marii Britanii este de 65,64 milioane de locuitori, printr-o operație aritmetică simplă, ajungi la concluzia că produsul intern brut al Marii Britanii se ridică undeva peste 2.618 miliarde de dolari anual. Dacă scazi 360 milioane de euro (la o paritate de 1.5 dolari la Euro) ajungi la peste 2.617 miliarde de dolari anual!
Deci diferența… aproape că nici nu există pentru Marea Britanie. Cu alte cuvinte, pentru economia britanică această contribuție este o nimica toată, iar de acești bani, Marea Britanie îți cumpară calitatea de membru într-o alianță regională ce permite propriilor cetățeni să călătorească și să muncească fără opreliști într-un spațiu european larg. Ar fi o prostie, nu-i așa, să pleci din Uniunea Europeană, când efortul financiar pentru acest avantaj e atât de mic.
De dragul simplificării, considerăm un caz mai pe înţelesul nostru: un român cu un salariu minim pe economie, de 1. 450 lei, ar vota la un referendum similar să iasă din UE pentru faptul că i se par împovărătoare contribuţia lui personală de nici 0.29 lei la bugetul uniunii.
Şi totuşi, asistăm zilele acestea la primele runde de negocieri între liderii UE şi Marea Britanie, pe marginea acestui subiect, runde care pare că urmează liniile prezentate mai sus. Credeţi că acestea sunt adevăratele probleme?
Eu cred că altul este adevărul ce se ascunde în spatele Brexit-ului. O să expun un punct de vedere diferit faţă de ce ne prezintă presa zilelor noastre, punct de vedere bazat pe documente vizualizate de mine şi care nu sunt destinate publicului larg.
Dar nu este Elveţia ţara cu cele mai puternice bănci, unde sunt, de fapt, banii bine ascunşi de ochii autorităţilor?
Nimic mai fals! Acest lucru era poate valabil în anii imediat următori de după Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că Elveţia reuşise să îşi păstreze neutralitatea în timpul războiului, devenind astfel şi destinaţia preferată de nazişti în ascunderea banilor căpătaţi în timpul conflagrației.
De atunci şi până acum, s-au întâmplat multe lucruri! Pe piaţa serviciilor bancare şi-a făcut apariţia un alt stat jucător mult mai puternic, a cărui structură e mult mai complexă decât cea a Elveţiei: Marea Britanie!
Dezvoltarea paradisurilor fiscale moderne e asociată în mod frecvent cu creşterea nivelului de taxare specifică anilor ’60. Acest lucru este doar într-o oarecare măsură adevărat. În primul rând, paradisurile fiscale au existat chiar şi înainte de anii ‘60 (Elveţia și Liechteinstein fiind numai două exemple). În al doilea rând, anii ’60 nu au fost atât de importanţi din cauza creşterii nivelului taxelor din ţările industrializate, care într-adevăr a avut loc, cât mai ales din cauza schimbărilor de politică fiscală a Băncii Angliei din 1957, care a îmbrăţişat conceptul că tranzacţiile înregistrate de băncile britanice, la dorinţa clienţilor lor care nu sunt rezidenţi în regat, să nu fie tratate oficial ca având loc pe teritoriul britanic şi să fie deci nereglementate, chiar dacă tranzacţia a fost doar înregistrată ca având loc în Londra.
Euromarket este o piaţă interbancară, care datorită acordurilor dintre Banca Angliei şi celelalte bănci, nu este controlată de Banca Angliei. Datorită faptului că tranzac-ţia “are loc” în Londra, nicio altă entitate europeană nu are dreptul să legifereze sau să o controleze. Astfel că aceasta rămâne considerată “offshore”. Dezvoltarea City-ului londonez ca parte a Euromarket-ului a făcut din aceasta din urmă principala forţă din spatele unei economii offshore, centrată în Londra, având acces la fostele colonii ale Imperiului Britanic.
Paradisurile fiscale britanice au început să fie atractive şi pentru alt tip de clienţi, nu doar pentru cei care vroiau să înregistreze tranzacţii off-shore. Un serviciu foarte important a început să fie înregistrarea unei companii, ai căror beneficiari nu sunt divulgaţi. Despre ce este vorba aici?
Exact, cu alte cuvinte, un cetăţean al unei ţări în care se practică un sistem de taxare a veniturilor chiar şi din străinătate putea deschide o companie offshore, al cărui proprietar nu e divulgat, evitând astfel plata impozitelor în ţara lui de rezidenţă. Cu timpul, mai ales ţările dezvoltate au început să pună presiune pe paradisurile fiscale, pentru a modifica legislațiile lor locale în sensul divulgării proprietarului/beneficiarului unei companii înregistrate în jurisdicţia respectivă. Aceste paradisuri fiscale fiind teritorii britanice, evident că aceste presiuni au ridicat interesul şi în City-ul londonez.
În prima instanţă, ţările dezvoltate au cerut ca paradisurile fiscale să îşi modifice legislaţia locală, în sensul eliminării acestor secrete ce priveau beneficiarul de drept al companiilor înregistrate în aceste jurisdicţii, în vederea unei mai mari transparente şi automat a creşterii nivelului de colectare a taxelor.
În replică, Anglia, în semn de bună intenţie, a acceptat acest lucru, ba mai mult, a avut nişte iniţiative “lăudabile” în acest sens. De pildă, în 2003, prim-ministrul britanic Tony Blair a propus înfiinţarea aşa-numitului standard de lucru numit “Extractive Industries Transparency Iniţiative”, prin care statele semnatare propuneau să impună o transparență în acţionariatul companiilor din industria minieră ce activau pe teritoriul lor. În stil britanic, pe hârtie şi în media, acest lucru a fost prezentat ca un adevărat pas. Numai că, la o citire mai atentă a recomandărilor formulate, o să vedeți că lucrurile nu sunt chiar așa de roz.
De pildă, dacă lecturăm “Guidance Note 22” din 2016, o să vedem că documentul începe foarte promiţător cu prezentarea situaţiei în care foarte multe companii miniere care au prins nişte contracte foarte mari cu diverse guverne, contracte care au rezultat în prejudicii majore pentru acele ţări, aveau acţionariat ascuns, de multe ori format din persoane conectate politic sau chiar politicieni responsabili de acele contracte.
Prin urmare, pentru a se evita aceste situaţii, ţările membre au propus modificarea legislaţiei în sensul scoaterii la lumină acestor informaţii.
Continuare în ediția de mâine!
Citește ziarul integral în format .pdf, AICI!
