2009 va fi pentru economia globala probabil cel mai prost an de la al doilea razboi mondial. Banca Mondiala estimeaza un declin de pana la 2%. Chiar si acele tari in curs de dezvoltare care au facut totul ca la carte – avand politici macroeconomice si de reglementare mai bune decat ale SUA – simt impactul crizei. In special din cauza unei scaderi precipitate a exporturilor, economia Chinei va creste mult mai incet decat in anii recenti, cand inregistra rate anuale de 11-12%. Daca nu se va intampla ceva, criza va arunca pana la 200 milioane de oameni in saracie.
Criza globala implica o reactie gobala, insa, din nefericire, responsabilitatea de a reactiona ramane la nivel national. Fiecare tara va incerca sa conceapa pachetele stimulative astfel incat acestea sa aiba un impact major asupra propriilor cetateni, la nivel local – si nu la nivelul global.
In analiza dimensiunii acestor pachete, statele vor incerca sa obtina un echilibru intre cheltuielile bugetelor proprii si beneficiile pentru economiile proprii (in termeni de crestere si rata de ocupare a fortei de munca). Din moment ce o parte din beneficii (o parte mai mare in cazul economiilor mici, deschise) va reveni altora, pachetele vor fi probabil mai mici si mai prost gandite decat ar putea fi de fapt – iata de ce e nevoie de un pachet coordonat global.
Acesta este unul dintr-o serie de mesaje importante pe care le va da o comisie de experti a ONU in problema crizei economice globale, comisie pe care o prezidez si care si-a prezentat de curand la ONU raportul preliminar.
Documentul sprijina multe dintre initiativele G-20, dar insista pe masuri mai solide destinate tarilor in curs de dezvoltare. De pilda, desi se admite in general ca aproape toate tarile trebuie sa adopte masuri stimulative (cu totii suntem keynesianisti acum), multe dintre tarile in curs de dezvoltare nu au resursele sa faca acest lucru. si nici institutiile financiare internationale nu dispun de ele.
Dar daca vrem sa evitam intrarea intr-o noua criza a datoriilor, o parte din bani – poate chiar o mare parte – va trebui sa fie transferata sub forma de imprumuturi nerambursabile. In trecut, asistenta era puternic conditionata, iar unele dintre conditii impuneau politici monetare si fiscale contractionare – adica exact opusul a ceea ce avem nevoie acum – si masuri de dereglementare financiara, tocmai cele care s-au aflat printre cauzele fundamentale ale crizei.
In multe parti ale lumii, orice recurs la FMI este asociat unui stigmat puternic, din motive evidente. Nu doar cei care se imprumuta sunt nemultumiti, ci si potentialii finantatori. Sursele de lichiditate se afla astazi in Asia si Orientul Mijlociu, dar de ce si-ar oferi aceste tari banii unor organizatii unde vocea lor nu este prea ascultata si care de multe ori au promovat politici opuse valorilor si credintelor lor?
Multe dintre reformele propuse pentru FMI si Banca Mondiala – si care afecteaza in principal modul in care sunt alese conducerile lor – par sa fie luate, in sfarsit, in serios. Dar procesul de reformare este unul lent, iar criza nu asteapta. De aceea este imperativ ca asistenta sa parvina pe multiple canale, in completarea sau chiar in locul FMI – inclusiv prin atragerea de institutii regionale. Ar putea fi create noi facilitati de creditare, cu structuri de conducere mai potrivite cu secolul al XXI-lea. Daca le-am putea crea repede (iar eu cred ca este posibil), ele ar putea fi un canal important de distribuire a fondurilor.
La reuniunea la varf din noiembrie 2008, liderii G-20 au condamnat ferm protectionismul si s-au angajat sa nu adopte asemenea practici. Din pacate, asa cum arata un studiu al Bancii Mondiale, 17 dintre cele 20 de state ale G-20 au adoptat masuri protectioniste, mai ales SUA, prin prevederea "buy american" inclusa in pachetul stimulativ.
Dar s-a constatat de mult ca subventiile pot fi la fel de distructive precum taxele vamale – si chiar mai nedrepte, pentru ca tarile bogate si le pot permite, cele sarace mai putin. Daca am putut vreodata vorbi de conditii egale in economia globala, ele nu mai exista acum: subventiile masive si salvarea conglomeratelor falimentare de catre guvernul SUA au schimbat totul, poate chiar ireversibil.
Dar chiar si acele firme din statele avansate care nu au primit vreo subventie dispun de un avantaj nedrept. Ele isi pot asuma riscuri pe care altii nu si le permit, stiind ca, daca esueaza, s-ar putea sa fie salvate. Desi putem intelege imperativele politice interne care au dus la subventii si garantii, tarile dezvoltate trebuie sa recunoasca totusi consecintele globale si sa acorde asistenta in compensatie economiilor in curs de dezvoltare.
Una dintre initiativele mai importante pe termen mediu asupra carora insista comisia de experti a ONU este crearea unui consiliu economic de coordonare globala, care nu doar ca ar coordona politicile economice, ci ar analiza problemele si lacunele institutionale. Pe masura ce declinul se adanceste, unele tari s-ar putea confrunta cu falimentul. Dar inca nu avem cadrul adecvat pentru a gestiona asemenea probleme.
Iar sistemul de rezerve valutare in dolari – coloana vertebrala a actualului sistem financiar global – devine tot mai fragil. China si-a exprimat deja ingrijorarea, iar seful bancii centrale de la Beijing a sustinut apelul Comisiei ONU la un nou sistem global de rezerve. Comisia afirma ca rezolvarea acestei vechi probleme – semnalata deja de Keynes acum peste 75 de ani – este esentiala daca ne dorim o revenire stabila si robusta.
Asemenea reforme nu se pot face peste noapte. Dar ele nu se vor face niciodata daca nu le incepem acum.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
