Summit-ul NATO de la Bucuresti survine intr-o perioada dificila din istoria organizatiei occidentale. Importanti membri ai Aliantei nu au putut cadea de acord, deocamdata, asupra gradului de prioritate acordata problemei combaterii insurgentilor talibani din Afganistan – regiune in care SUA, Canada si Marea Britanie continua sa duca greul campaniei militare.
Poate ca astfel de divergente se vor atenua o data cu investirea unui nou presedinte, mai credibil, la Casa Alba. In conditiile prezentelor vremuri tulburi, tarii gazda a reuniunii sefilor de guvern din statele membre NATO ii revine o responsabilitate aparte, sporita, fata de reafirmarea valorilor care determinau¸ in 1949, crearea organizatiei. Aspectul este cu atat mai valabil cu cat gazda este o tara pana relativ curand aflata in spatele Cortinei de Fier si, ca atare, sub cizma comunismului sovietic. Asigurarea succesului unui astfel de eveniment nu ar trebui totusi sa reprezinte o misiune imposibila pentru autoritatile de la Bucuresti, reusita lor fiind, desigur, onoranta pentru intreaga tara.
Dar iata ca Guvernul a decis, in stilu-i caracteristic, sa puna la incercare – pe langa rabdarea Bruxelles-ului – si nervii partenerilor NATO, optand pentru numirea inopinata a unui nou ministru al Apararii in ajunul reuniunii la nivel inalt. Gestul se inscrie in seria nenumaratelor manevre guvernamentale facute in cadrul luptei pentru putere duse cu presedintele Basescu. Din nefericire, el releva cat se poate de limpede ca Popescu Tariceanu este pregatit sa riste pana si reusita Summit-ului, daca esecul acestuia ar putea induce prejudicierea considerabila a imaginii principalului sau adversar. Premierul va fi considerat ca numirea lui Radu Stroe – o nulitate a carei unica recomandare consta, probabil, din vechea animozitate a personajului fata de Basescu – serveste la perfectie acestui deziderat. Ca sefului de guvern nu-i pasa nici cat negru sub unghie de NATO a dovedit-o manifest inca in 2006 – cand decizia sa privind subita retragere a trupelor romane din Irak a survenit fara nici o informare prealabila a partenerilor implicati, necum in baza unor consulturi avute cu celelalte state membre NATO. Atitudinea de atunci ramane, din punct de vedere al politicii externe si de securitate, una din marile pete ale acestui guvern, care a riscat si pierdut pe mana sa, respectiv pe motivul unui oportunism eminamente ieftin.
Stroe este un "ales" tipic, un alt vajnic parlamentar aflat intr-o permanenta cautare a prazii. A trebuit sa demisioneze din fruntea Secretariatului General al Guvernului din cauza implicarii sale in afacerea "Dracula Park" – aspect care va provoca, indubitabil, unele zambete la politicienii de varf occidentali in momentul in care vor lectura briefingurile despre reprezentantii romani cu care se vor intalni. Mai putin amuzati se vor dovedi insa demnitarii din statele baltice si celelalte state est-europene atunci cand vor afla ca acelasi Stroe se intalnea, in mai anul trecut, cu emisarul neoficial al Kremlinului, Alexandr Kondiakov, pentru a discuta, chipurile, despre posibila imbunatatire a imaginii PNL cu ajutorul serviciilor de PR ale unei firme rusesti. Numirea lui Radu Stroe il va fi satisfacut, desigur, pe Vladimir Putin, intarind, probabil, convingerea sa despre usurinta cu care va putea fi subordonata viciata elita romaneasca si extinsa influenta Rusiei dincolo de gura Dunarii.
Daca NATO va fi pus intre timp la punct un plan de contingenta referitor la Romania si Rusia, acesta va contine, probabil, recomandarea unei maxime circumspectii. In pofida identificarii notabile a presedintelui cu obiectivele NATO, a devenit limpede ca nu poate fi avuta nici o incredere in partea covarsitoare a elitei politice de la Bucuresti. Recenta decizie a premierului privind Ministerul Apararii a demonstrat ca Romania importa, de fapt, insecuritatea in NATO. Ca atare, ma tem ca in situatia unei potentiale crize – aparuta, sa zicem, in Republica Moldova – NATO va ramane complet rezervata, data fiind conduita responsabililor romani care a permis concluzia despre rolul secundar si contributia anodina a tarii la securitatea Aliantei. Atitudinea NATO va fi insa, neindoielnic, una categorica in cazul oricarei potentiale amenintari la adresa statelor baltice, care au reusit sa asimileze si sa reflecte valorile occidentale in mult mai mare masura decat Romania – privata, deocamdata, de o asemenea viziune.
Unica persoana care s-ar putea dovedi, in aceste circumstante, capabila a mai salva bunul nume al Romaniei si a oferi unele garantii privind seriozitatea tarii gazda este chiar Theodor Melescanu. A semnat, in 1995, Parteneriatul pentru Pace, care a condus, in 2004, la integrarea Romaniei in NATO. Daca va dori ca manualele de istorie sa nu-l consemneze drept politician abil de extractie comunista, ar trebui sa ii spuna lui Tariceanu, verde-n fata, ca nu renunta la actualul sau mandat pana la trecerea summit-ului.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
