Ţara vopsitorilor de covoare: Botiza

La baza piemontului Văratic, spre Şieu, la doar 35 de kilome­tri de Sighetu Mar­maţiei – cel de-al doi­lea municipiu al Maramureşului -, scăldată de Valea Botizei, e încremenită, „parcă de-o eternitate şi ceva”, Ţara vopsitorilor de covoare. Din secretul folosirii pigmenţilor vegetali (obţinuţi din scoarţă de arin, coji de ceapă, coji de cireş etc.), botizenii au dezvoltat o artă extrem de apreciată astăzi de puzderia de turişti ce caută Maramureşul autentic. Întinse pe garduri, multe ridicate din stâlpi de beton, din păcate, dintr-un motiv care scapă celor care vin acolo în căutarea unui trai arhaic, covoarele din lână, cu motive tradiţionale şi viu colorate, „fac mai mult decât o reclamă la televizor”, spun proprietarii numeroaselor pensiuni din comună, aproximativ 70. Iar turiştii nu sunt puţini. Botezate chiar cu numele proprietarilor – Floricica, Creţuca, Trifoi, Ana, Petreuş etc.-, cele mai multe agropensiuni au fermă proprie, iar găzdoaiele îi îmbie pe turişti să guste musai din bucatele tradiţionale. Botizencele sunt printre cele mai pricepute maramureşence în arta gătitului şi au cămările doldora de bunătăţi. Poate singurul regret se îndreaptă către modernizarea sfâşietoare a simplităţii maramureşene. Pensiunile sunt dotate cu barbeque, seif la recepţie, terase, internet şi plasme, ba chiar unii proprietari îţi spun cu mândrie că au „rumservis”.

Copacul cu oale

În curţile localnicilor se mai păstrează obiceiul ornării unui păr cu oale colorate, semn că gospodarii au zestre bună pentru fata de măritat, iar botizenii încă mai poartă portul tradi­ţional, păstrat în lăzile de zestre ale bunicilor. Pe lângă peisajul mirific, la Botiza turiştii nu pot să rateze Biserica „Sfânta Paraschiva”, cioplită de meşterii din Vişeu de Jos în secolul al XVIII-lea şi adusă în Ţara vopsitorilor de covoare în anul 1899, când a fost pictată de zugravul Iuga Dionisie şi fiica sa, Aurelia – în ultima parte a regimului comunist, între anii 1982 şi 1987, frescele au fost repictate de Andrei Răileanu. Biserica păstrează icoane pictate pe lemn şi sticlă, unele dintre ele din secolul XVIII. În curtea bisericii se află o clopotniţă din lemn şi o cruce a patimilor, ­făcută din tablă şi pictată, un soi de altar al ofrandelor. Una dintre particularităţile bisericii din Botiza este… luminozitatea. Construcţia este dotată cu mai multe ferestre decât celelalte similare din Maramureş – sunt trei ferestre în altar, naosul este luminat de 12 ferestre etajate, iar pronaosul are două ferestre. De asemenea, biserica prezintă pe uşa de intrare o pictură ce reprezintă pictata Moartea cu coasa şi o decoraţie deosebită, o funie contorsionată înconjurată de triunghiuri gravate şi zece rozete rotunde, cu tăieturi, pictate într-o nuanţă violet.

Icoană făcătoare de minuni de la Muntele Athos

Turiştii atraşi de ecumenism pot să meargă şi pe Valea Sasului, pe traseul Botiza – Poienile Izei, la Mănăstirea „Schimbarea la faţă”, unde există o icoană făcătoare de minuni adusă de la Muntele Athos. Ceilalţi însă pot să găsească peisaje de basm, pe jos sau cu trăsura trasă de cai până la Tăul Varatic sau până la stânca numită de localnici „Bisericuţa din Varatic” ori pot merge în drumeţii la stână pentru o degustare de caş, urdă, jiniţă, zeamă acră sau „profesionistul” balmoş. Cei care au picioare bune pot căuta vâltoarea din Cătun, pe care botizenii ţi-o prezintă ca fiind „Moara” – numită aşa pentru că în trecut acolo era „maşina de spălat a satului”, o moară de apă unde se spălau cergile şi ţolurile – sau cea de pe Băiţa, „vâltoarea lui Pop”. În Botiza există şapte izvoare: două de apă sărată (termală) – pe Sasu şi pe Muncel – şi cinci de apă dulce (borcut) – în Valea Viţelarului, pe Secu, în Valea Humni, la Moară şi la Băi, unde mai este şi un izvor de borcut sărat, folosit în cure de reumatism. Izvorul de apă sărată de la Valea Sasului, situat la aproximativ un kilometru de centrul satului, este numit de botizeni „slatina” şi este folosit cu preponderenţă pentru conservarea slăninei şi condimentarea mâncărurilor. Alt izvor deosebit, de păcură, folosit pentru tratamente balneare, este situat „Pe Şesuri”, iar „La Vizuini” pot fi văzute cele trei peşteri în calcar, cea mai mare cu o lungime de 12 metri, însă vizitarea lor este recomandată doar cu însoţitori specializaţi, pentru că peşterile nu sunt amenajate.  

Muzeul preotesei

Însă pentru că Botiza este Ţara vopsitorilor de covoare, „e musai să vezi muzeul preotesei Victoria Berbecaru, unde poţi admira covoare vegetale unice şi obiecte vechi de artizanat, iar dacă ai noroc, ghid îţi va fi chiar creatoarea, o enciclopedie ambulantă care uneori ţine pentru turişti cursuri pentru vopsitul tradiţional al ţolurilor”, spun localnicii. „În fine, dacă nu concepi că în mileniul III mai există oameni care trăiesc pe pământ, la propriu, e bine să o vizitezi pe mătuşa Ioana («Ioana lui Ungur»), care trăieşte într-o căsuţă în care pardoseala este din pământ, iar tavanul, din lemn masiv”, mai adaugă maramureşenii.Botiza, o comună săracă la începutul secolului XX, când oamenii trăiau din agricultură şi vânzarea lemnului şi a fructelor de pădure (de aici li se trage localnicilor porecla de „afânari”), iar femeile ţeseau şi vopseau covoare, a înflorit după anii ’90 datorită numărului mare de pensiuni, ospitalităţii şi frumuseţii răpitoare a locului în care trăiesc, devenit un obiectiv turistic important în Maramureş, în pofida boicotului autorităţilor judeţene, din cauza căruia căile rutiere lasă de dorit.