Episodul recentelor declaraţii băsesciene şi al comentariilor de care s-au bucurat ele în presa străină a fost unul peste care nu este de trecut în grabă. Preşedintele tuturor cetăţenilor României le-a mulţumit – pe deplin sincer, din câte mi-am putut da seama – acelora dintre români care, părăsindu-şi de atâta bine locul de baştină, s-au răspândit prin lume şi, desigur, prin Europa în căutarea unui trai mai decent. În viziunea pragmatică a preşedintelui, părăsirea ţării de către aceştia are efecte benefice asupra statului român, întrucât sistemul asigurărilor sociale, şomajul, cheltuielile, în general, se reduc simţitor, permiţând Guvernului să dezlege mai uşor iţele unei situaţii de viaţă complicate. Mai mult decât atât, nou-sosiţii beneficiază de facilităţi care includ accesul la sistemul de educaţie din ţara-gazdă, la spitalizare conform standardelor umanitare şi de civilizaţie de acolo. Se adaugă la acestea, arată un tabloid britanic, şi deducerile de impozite, ajutoarele pentru locuinţă şi alocaţiile pentru copii. Pe scurt, românii au toate motivele de a-şi căuta fericirea în afara obârşiilor, la mii de kilometri distanţă de casă şi de mormintele părinteşti, de prietenii şi vecinii printre care au crescut şi s-au format, năzuind – în mod naiv – să se realizeze împreună cu ceilalţi români.
Că preşedintele gândeşte astfel nu mai încape, cred, vreo îndoială, de vreme ce a spus-o singur. Tăierile masive de salarii – cu un sfert – şi, conform unui proiect iniţial, şi gândul decupării pensiilor cu circa jumătate de sfert reprezintă doar expresia cinică, expusă, de altfel, fără farafastâcuri şi menajamente în chipul cel mai public cu putinţă, a ideii că aceia care susţin statul din munca şi cu participarea lor financiară sunt un lest de care guvernanţii ar trebui să se dispenseze cât mai rapid şi mai radical cu putinţă. S-au auzit şi voci oficiale care spuneau că în locul doctorilor plecaţi putem aduce alţii, din altă parte, pe bani mai puţini şi având de-a face cu elemente mai disciplinate decât ale noastre. Ba, unii au şi etnicizat expozeul, spunând că africanii, afganii, de ce nu şi chinezii s-ar dovedi, în aceste condiţii, mai buni români, mai eficienţi şi mai puţin pretenţioşi decât cei daţi la export de propria lor exasperare. Într-adevăr, din punctul de vedere al evidenţelor statistice şi economice, cine munceşte pentru economia românească e parte din personalul muncitor românesc, aşa că… Ce să mai spui?
Ne aflăm, desigur, în plină utopie politică românească, iar evidenţa existenţei ei ne va împiedica de aici încolo să mai acuzăm clasa politică de prestaţia căreia ne bucurăm zi după zi că n-ar avea un proiect pentru România. Proiectul s-ar putea numi „România fără români” şi pare să aibă în vedere exportarea, în cele mai bune condiţii, a părţii valide a populaţiei către cele patru direcţii ale busolei. Ceilalţi n-au decât să sucombe, ei nu mai aduc profituri statului, or, se ştie, în România statul este principalul subiect al prevederilor constituţionale, şi nu cetăţenii. Dacă statul rămâne, cu un mic efort al oricărui cartier din Beijing sau Shanghai, din Benares sau Islamabad, România ar putea deveni mai funcţională, mai multicoloră şi mai diversă, mai convenabilă şi mai guvernabilă, mai pe gustul băieţilor care, de la Băsescu la Adi Cioroianu – cu locaţiile lui de vis pentru romi în deşertul egiptean -, sunt oameni cu o viziune deplin clarificată, bucuroşi să sprijine efortul românilor de a deveni fericiţi pe orice meridian al lumii mai curând decât acasă.
De faptul că tabloidele britanice văd numai inconvenientele prezenţelor româneşti în insulă nu mă mir. M-aş mira însă dacă vreunul dintre autorii de articole furioase la adresa declaraţiilor drăgălaşe ale preşedintelui nostru s-ar da drept imigrant român gata să muncească „la negru”, profitând el însuşi de toate beneficiile pe care le-a înşiruit în articolul lui vehement. Nici alesului nostru nu i-ar strica o zi-două pe un şantier de construcţii al Majestăţii Sale Regina, spre a savura ineditul, surprizele şi, desigur, fericirea condiţiei de paria aplaudat de la mare distanţă de pe cea mai înaltă scenă a ţării de origine.
Situaţia creată de declaraţiile băsescianismului galopant în ultimele zile, ca şi răspunsurile din presa tabloidizată britanică au un minunat gust de târg de sclavi la Tanger, în care, dincolo de divergenţele menite să sporească preţul „mărfii”, există o consonanţă de principiu între vânzătorul levantin şmecher şi colonialiştii cruzi şi rapace: animalul de povară trebuie exploatat la sânge, până îşi dă sufletul, fără a beneficia de vreun refugiu sau de vreo asistenţă umanitară.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
