3.5 C
București
joi, 26 decembrie 2024
AcasăSpecialSzabo Jano: „E mai sigur să te scufunzi cu rechinii, decât să...

Szabo Jano: „E mai sigur să te scufunzi cu rechinii, decât să te plimbi printr-o pădure cu urşi”

Szabo Jeno este un om norocos, a reuşit să îmbine utilul cu plăcutul. A fost nevoit să se scufunde pentru a explora o peşteră, iar de atunci pasiunea s-a transformat într-un mod de viaţă. A făcut parte din echipa lui Jean-Yves Cousteau, a fost cooptat de NASA, a văzut aproape toată lumea de sub ape şi, mai interesant, trăieşte în continuare în România. Unde derulează mai multe proiecte, unele dintre ele axate pe educaţie ecologică, altele dedicate copiilor sau surdomuţilor. Despre cel din urmă proiect ne va vorbi şi în documentarul pe care Discovery Channel îl va difuza pe 29 septembrie, de la ora 22.00.

Când am vorbit la telefon cu Szabo Jeno despre interviu şi fotografii, ne-a invitat la Braşov, la Paradisul Acvativ (unde şi a filmat Discovery Channel scurtmetrajul) pentru poze. Aşadar, împreună cu colegul nostru Zoltan Lorencz, ne-am urcat în maşină, cu destinaţia Braşov, unde Jeno ne-a aşteptat cu o surpriză. Ne-a pregătit amândorura costume de scafandru, pentru a ne arăta în ce constă „meseria” lui. Am petrecut câteva ore unice alături de un om iubeşte ceea ce face, respectă mediul acvatic şi, mai ales, îşi doreşte ca şi noi să-l respectăm (mai bine zis, luptă prin diverse proiecte pentru ca românii să-şi protejeze apele). Scufundările le-am făcut într-unul dintre bazinele complexului, însă vă pot asigura că dau dependenţă. Dacă nu aţi apucat până acum (ori din diverse motive aţi refuzat), vă sfătuim să includeţi scufundările pe lista „lucrurilor de făcut măcar o dată în viaţă”. Puteţi încerca chiar la Braşov, unde Szabo Jeno coordonează cursurile de scufundări.

Vă mai amintiţi când v-aţi scufundat prima dată?
Scufundările au rezultat din speologie. Pe vremuri se organizau aşa numitele speosporturi, o dată pe an, când speologii se adunau şi prezentau peşterile nou descoperite. Şi, la un moment dat, am ajuns în peşteri inundate. Practic, am fost nevoit să învăţ să mă scufund, pentru a putea explora peşterile mai departe.

Cum era echipamentul?
Făceam rost de el de pe salvări, numai pe salvări găseam butelii de oxigen, iar costume nu aveam. Costume de neopren pentru termoprotecţie nu existau. Mă rog, era rudimentar echipamentul, nici nu aveam voie să deţinem echipament de scufundare sau butelii sub presiune. Buteliile le încărcam noaptea, la staţia de oxigen din Cluj. Le dădeam prin gard şi ei ni le umpleau, când lucrau în schimbul trei.

Primul costum l-aţi primit de la Jean-Yves Cousteau.
Nu mi-a fost făcut cadou, ci doar l-am folosit. Când a fost organizată expediţia, în 1991, el a fost făcut membru al Academiei Române, aşadar mai mult a stat în Bucureşti. Cum eu foloseam un costum improvizat de scafandru, mi s-a oferit echipamentul lui Cousteau. Până atunci, nu mai văzusem astfel de aparate şi costume, aşa că m-am uitat la echipament şi am întrebat: „Măi, dar ăsta e sigur? Că mie mi se pare cam şubred.” Toţi au început să râdă şi mi-au spus că dacă echipamentele celorlalţi scafandri se pot strica, al căpitanului Cousteau sigur nu. L-am luat, dar să ştiţi că am avut o reţinere.

Ne povestiţi puţin despre proiectul pe care l-aţi iniţiat în 2009?
Proiectul s-a născut dintr-o idee care ne-a venit în timpul studierii delfinilor. Avem nişte aparate speciale, care emit anumite unde sub apă, cu care atragem delfinii. La un moment dat, ne-am dat seama că aceste unde se propagă prin craniul, care devine un fel de cutie de rezonanţă, şi surdomuţii s-ar putea să le perceapă. Aşa că am înregistrat sunete din jurul acestora, precum râsul sau plânsul unui copil, lătratul câinelui, vocea soţului/soţiei. După ce respectiva persoană cu deficienţe intra în apă, aparatele noastre emiteau respectivele sunete, iar, sub apă, surdomuţii le pot percepe. Îşi pot da seama cum latră un câine, a fost cazul unui domn de peste 40 de ani, căruia i-au dat lacrimile în timpul testului. Da, proiectul a dat rezultate şi-l continuăm, aici la Paradisul Acvatic din Braşov. Nu a fost un proiect independent, bine gândit înainte, a venit colateral unui alt proiect.

Pe lângă proiectul pentru surdomuţi, în 2009 aţi mai început un proiect şi pentru copii. Ne spuneţi mai multe despre acesta?
Şi el s-a născut dintr-un alt proiect. Cu puţin timp în urmă, împreună cu alţi scafandri am început să adunăm gunoaiele din lacuri. Ne-am scufundat în Bâlea Lac, în Sf. Ana, am adunat gunoaiele din ele, le-am pus în saci, pe care i-am vărsat peste oamenii aflaţi la picnic, de exemplu. Totul în ideea că vor conştientiza şi vor înceta să mai arunce gunoiul în ape, să-şi mai spele maşinile în râu şi tot aşa. N-a mers! Atunci ne-am gândit să lucrăm cu copiii, dacă adulţii sunt aşa de greu de convins. Ne-am gândit că pentru a cunoaşte apele copiii trebuie să vadă ce este sub apă, trebuie să îndrăgească mediul subacvatic pentru a-l iubi şi respecta. Aşa că, anul trecut, am mers la Inspectoratul Şcolar din Braşov şi am propus să difuzăm în şcoli, bineînţeles alese de ei, un film de o jumătate de oră, după care să stăm de vorbă cu copiii cealaltă jumătate de oră. Au fost de acord, după care au venit ei cu ideea să facem un fel de concurs. Fiecare şcoală, din cele 20 alese, să facă propriul film. De la fiecare şcoală au venit profesorii de biologie cu câţiva elevi şi împreună am făcut filmele. A urmat concursul, iar la final am reuşit să atragem în acest proiect câteva mii de elevi. A funcţionat minunat! Fără bani, doar voluntariat! Este o idee care poate fi aplicată de către orice inspectorat şcolar, cum am spus nu a costat nimic. Anul acesta vom lua câştigătorii şi îi vom învăţa să se scufunde printre peşti. Pentru început vom lucra într-un acvariu, dar nu ne vom opri aici, intenţionăm să-i facem scafandri.

Revenim la expediţii, mai exact la cea de pe coasta Africii de Sud, unde aţi făcut nişte descoperiri interesante.
Este vorba despre o epavă, scufundată în urmă cu mulţi ani, Grosvenor se numeşte. A fost căutată timp de mai multe decenii de mulţi căutători de comori şi numai acum, datorită tehnologiei avansate, am reuşit să descoperim corabia. A existat o înţelegere cu statul sud-african, 70% din ceea ce se găseşte intră în patrimoniul statului, 30% este partea din care se plătesc sponsorii.
Înainte de expediţie, stăteam la o crâşmă şi unul dintre noi spunea „hai să mergem să căutăm comori”. Noi, ceilalţi, i-am răspuns „e o prostie, deja s-au găsit nenumărate comori”. Tipul a mai băut două beri şi iarăşi a început cu comorile şi încet, încet am început să-i dăm dreptate şi i-am spus în final „hai să vedem ce şi unde se poate găsi”. A urmat o perioadă foarte lungă de documentaţie, a trebuit să ajungem la diferite biblioteci din lume, să găseşti acte, să discuţi cu oameni. A fost destul de complicat.
Dacă vă uitaţi pe internet, sunt din când în când licitaţii, în care se scot astfel de comori la licitaţie. Căutarea de comori este destul de răspândită în lume. Are mulţi adepţi, dar nu mai este ca pe vremuri când plecau singuri în munte şi încercau să găsească ceva. Este o expediţie, care cuprinde un proiect, după care găseşti sponsori, iar după ce-i găseşti şi îi convingi începe expediţia propriu-zisă. După încheierea expediţiei, ce se găseşte se împarte şi se vinde la licitaţie, se plătesc sponsorii, iar dacă mai rămân apoi nişte bani, atunci aceia sunt ai tăi. Dar să nu credeţi că întotdeauna se întâmplă aşa, că un astfel de plan e sigur. E vorba mai mult de pasiune, nu banii sunt partea motivantă a acestor căutări de comori.

Spuneţi cu greu „nu” provocărilor. Ce vă mai tentează să faceţi şi, din diverse motive, nu aţi reuşit?
Avem mai multe proiecte în desfăşurare. Unul dintre cele mai importante este Callatis-ul, oraşul subacvatic din Marea Neagră. Apoi este proiectul cu surdo-muţii, apoi este cel cu delfinii. Încercăm să comunicăm cu ei. Este complet altceva când te scufunzi cu un delfin, închis într-un bazin, într-un delfinar, şi este nevoit să vină lângă tine pentru că n-are unde să se ducă. Altceva se petrece când eşti în largul mării şi din albastrul apei încep să apară delfinii, netrimişi de nimeni, să zic aşa, şi nedomesticiţi şi stau cu tine chiar ore întregi, te uită la tine, înoată cu tine. Stau la 20-30 de centimetri de noi, putem să-i mângâiem, înotăm cu ei, e cu totul altceva când delfinul , conştient, stă cu tine pentru că-o place şi nu pentru că n-are avea unde să înoate (cazul celor din bazine).

Rechinii sunt la fel de prietenoşi?
Rechinul nu este prietenos, dar nu este nici răuvoitor. Este un alt proiect, facem multe scufundări cu rechini. Rechinul este un animal sălbatic, dar este complet normal. Nu mănâncă scafandri, nu facem parte din dieta lor. Şi este foarte previzibil. Înainte să atace, cu 10-15 minute înainte de atac, apar nişte semne, îşi schimbă comportamentul. Este mult mai sigur să te scufunzi cu rechinii, decât să te plimbi printr-o pădure de urşi. Ursul, de exemplu, nu emite nici un semnal înainte de atac, este imprevizibil. Pe când rechinul este foarte previzibil, iar noi n-am avut niciodată vreun incident când ne-am scufundat cu ei.

Un echipament bun este deajuns să te salveze de pericole?
Întotdeauna am spus că echipamentul cel mai important şi indispensabil al unui scafandru este judecata limpede. Scufundarea nu este pentru toată lumea, nu este pentru persoanele care suferă de claustrofobie, sau au teamă de apă, există o listă întreagă de contraindicaţii care trebuie respectate. Pentru că, oricât de bun este echipamentul într-un sport precum scufundările, judecata limpede este cea care are ultimul cuvânt.

 

Mulţumim complexului Paradisul Acvatic (Braşov) pentru găzduirea şedinţei foto.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă