Cu cincizeci de ani in urma, Jean Bloch Michel nota ca "de trei decenii, regimurile totalitare, politiile si armatele acestora au instruit Europa intr-o noua disciplina: cea a rezistentei. (…) In momentul in care vechile democratii au trebuit sa infrunte fascismul, s-a nascut spiritul de rezistenta". El "… se manifesta chiar si in tarile care au fost crutate de regimul politienesc. Intr-adevar, nu exista regim democratic care sa nu ascunda, in vreo institutie obscura, fie o farama a regimurilor autoritare, fie germenele distrugerii libertatilor pe care totusi le proclama". La distanta de jumatate de secol fata de momentul scrierii acestui gand, la doua decenii de la caderea comunismului european (in China si Cuba el continua sa existe) si, nu in ultimul rand, intr-o tara ca a noastra, intrebarea care se pune este: ce poate fi, cum arata astazi spiritul de rezistenta?
Recurgand la o astfel de interogatie nu ignor traseul parcurs de Romania in ultimul secol: intregire statala si cincisprezece ani de democratie, apoi sirul dictaturilor brune, in fine, un razboi dur si alt sir de dictaturi, de asta data rosii, pentru a ajunge la reconstructia ezitanta, plina de meandre, a democratiei ultimelor doua decade… Ce este, asadar, spiritul de rezistenta vazut dintr-un stat al Rasaritului, intrat in ultimul val, pe ultima suta de metri, in clubul care pariaza pe valorile Europei democrate? Sa fi fost el un import? O impostura? A existat sau nu aici, ca formula de reactie a individului, trupului uman sau/si colectivitatii la excesele autoritariste? A supravietuit el in democratie? Cu alte cuvinte: este necesar spiritul de rezistenta in fata populismului, a demagogiei, a coruptiei, a exploatarii ilicite si mafiote a legilor si institutiilor, in fata deturnarilor actiunilor sociale si a ritualurilor civice? Sau el ramane reactia tipica, necesara, a spiritului liber si democrat numai in fata dictaturii, a constrangerii si presiunii exercitate de sus in jos, coercitiv, feroce?
S-ar parea ca romanii beneficiaza de multa vreme de un dezvoltat spirit al rezistentei. Populatie minoritara inglobata in interiorul unor mari puteri zonale – unele crestine, ca Ungaria si Polonia medievale, ori ca Austria in modernitate, altele tinand de alte religii, precum tatarii ori Imperiul Otoman –, ei au fost mereu in situatia de a se impotrivi limitarilor la care tiraniile, despotismele si autoritarismele de tot felul i-au supus. Spiritul de rezistenta li s-a manifestat, in unele cazuri, in forme adoptate de insisi mai-marii lor legitimi, domnitori desemnati sau alesi, de la stefan si Tepes la Mihai Viteazul ori mai putin cunoscutul Mihnea al III-lea Radu, Tudor Vladimirescu si pasoptistii, ultimul din acest sir de capete incoronate care s-a impotrivit cu arma in mana dominatorului politic fiind Carol I. (Nu asez in aceeasi ordine schita de gest impotrivitor la adresa URSS a lui Ceausescu, in vara anului 1968, fiindca nu s-a concretizat in nimic pana la urma.)
Insa impotrivirea fatisa, avand de partea ta tezaurul tarii si intreg aparatul de stat – ostile, capii administratiei, slujbasii de toate calibrele –, e una, iar spiritul de rezistenta este altceva. El se manifesta cu adevarat acolo unde individul sau retelele sociale exploreaza caile prin care pot submina constient si consistent opresiunea emanata dinspre establishment. Or, mai aproape de asa ceva par sa fie Inochentie Micu in conflict cu curtea de la Viena, Sofronie din Cioara si Visarion Sarai agitand prin satele ardelene flamura ortodoxiei, rasculatii lui Horia in tensiune maxima cu magnatii maghiari, Avram Iancu si motii lui. si asta, nu pentru ca sunt ardeleni, ci pentru ca romanii din Ardeal, neavand la dispozitie instrumentele oficiale ale statului, erau constransi prin insasi situatia lor mostenita la subversiune si erau, chiar si atunci cand nu se ridicau la lupta, in afara ordinii constitutionale a locului.
Am inglobat, prin urmare, experientele istorice ale confruntarilor militare asimetrice, dintre o mica entitate sta-tala oprimata si marele opresor, si am asimilat "tumulturile", "zaverele", reactiile gloatelor oprimate. Dar stim cu adevarat, astazi, sa construim ceva consistent, flexibil, adaptat imprejurarilor si cu o continuitate de actiune care sa asigure eficienta, intemeindu-ne pe spiritul de rezistenta? Putem oare, prin noi insine si cu forte proprii, elabora lucid mecanismele care sa asigure imunitatea si functionalitatea noastra societala? Experienta partizanilor din munti, a miscarii Goma, a sindicalistilor ce faceau opozitie la statul comunist (S.L.O.M.R.), a fostilor stalinisti opusi lui Ceausescu, a disidentilor din afara P.C.R. din 1989 a generat vreo atitudine coerenta, o conduita consecvent subintinsa de spiritul de rezistenta in Romania?
Avem astazi, mai mult decat inainte de executia cuplului dictatorial, forta si stiinta de a ne constitui intr-o plasa de relatii sociale eficienta pentru pastrarea vie a sperantei, pentru mobilizarea impotriva abuzurilor, pentru cultivarea demnitatii umane in fata intolerabilului? Printre politicieni venali si nepriceputi, haotici si cu viziuni inconsistente, printre oameni ai bisericii nostalgici dupa cezaropapism, dincolo de confesiuni, si incapabili sa dea ceva societatii, dornici mereu numai sa primeasca, printre lideri de opinie usor convertibili in politicieni si mult prea flexibili in optiunile lor, cu sefi si sefuleti care reproduc la scara microscopic sociala aberatiile de la varful piramidei, in maniere tipatoare, s-ar zice ca nu.
