Diminuările de pensii şi salarii pentru bugetari aduc aşa de bine cu un extrem de des citat banc cu Radio Erevan, că mi-e şi lehamite să-l mai pomenesc. Dar dvs. îl ştiţi, cel cu Volga (automobilul) şi bicicleta. După ce profesorilor li se măriseră salariile (din gură electorală) cu 50% (!?), s-au trezit cu ele micşorate, la începutul acestui an, ca, după asta, să li se mai taie şi 25% din ce mai rămăsese. Incapacitate de administrare a treburilor ţării, fie şi în criză, care ar trebui să-i facă pe toţi politicienii din România să se ascundă undeva, prin pădurile pe care le-au tăiat sau măcar în vilele luxoase pe care şi le-au agonisit pe la munte şi să nu mai iasă de acolo tot restul vieţii.
Înghiţim reducerea, dar nimeni nu poate garanta (şi ce e aia „a garanta”? Adică, dacă nu iese, dispari?) că aşa scăpăm de celelalte măsuri, de care se teme toată lumea, cum ar fi majorarea tuturor taxelor posibile şi ştergerea tuturor facilităţilor, chiar pentru persoanele defavorizate, prin statut pur şi simplu sau prin vârstă. Încât te întrebi, pe bună dreptate, de ce nu s-au luat de la început toate măsurile, poate ar fi grăbit oprirea declinului, altfel tot mai evident. Te întrebi degeaba. O să vină şi asta, aşa cum i-a spus Stalin unui şef KGB sau NKVD (dracu’ ştie cum se chema în momentul ăla odioasa poliţie secretă bolşevică), într-o carte celebră. Mai exact: o să te doborâm la momentul potrivit. Aşadar, nu avem a ne aştepta, în acest moment teribil al evoluţiei noastre, la nimic bun. Orice reglementare guvernamentală va mai surveni, aceasta nu poate fi decât negativă pentru noi, adică din acelea care te duc tot mai jos.
Nesiguranţa guvernanţilor că pot rezolva ceva cu o anume măsură arată că nu s-au făcut, în prealabil, nici un fel de estimări, de calcule: e, aşa cum spunea cineva mai demult, un fel de pilotaj fără aparate de bord, pe ceaţă deasă. Dacă pilotul nu se poate da jos pur şi simplu, acolo, în aer, din avionul nimerit în asemenea dificultate, Guvernul se poate da foarte uşor jos de unde s-a cocoţat, să lase locul altora, eventual, mai lucizi. E drept, trebuie să fii cam nebun să preiei o asemenea situaţie într-un asemenea moment, dar treaba politicienilor care e, dacă nu aceea de a acţiona indiferent de situaţii, ba poate chiar mai ales atunci când acestea sunt grele, pentru a salva ţara de la dezastru şi, cu un drum, a-şi stabili o reputaţie greu de ştirbit? În fond, ce fac Guvernul Boc şi cei din jur este specific românesc.
Ne-am bătut cu pumnii în piept să ne arătăm „specificul naţional”, ba cu sărmăluţe, ba cu Căluşul (nu cel pus în gura tuturor de regimul comunist), ba cu cine ştie ce alte fantasme ale unor amatori în ale imaginaţiei, şi iată-ne acum în plin specific naţional şi în situaţia proastă de a nu-l recunoaşte. Că şi asta face parte din specificul naţional, aceea de a nu ţi-l recunoaşte când e neconvenabil. Dar primul, cel al măsurilor luate după ureche, doar crezând că suntem în stare, aminteşte de un alt banc, ceva mai puţin citat, dar parcă mult mai exact.
Cică un american, un rus şi un român sunt prinşi de canibali. Aceştia îi anunţă că îi vor mânca dacă nu îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: fie să dea o sută de dolari, fie să ia o sută de bâte pe spinare, fie să mănânce un kilogram de clătite cu căcat (că e atât de mare, încât nu văd de ce ne-am mai sfii să-i spunem pe nume). Americanul scoate suta de dolari şi e lăsat să plece, rusul admite cele o sută de bâte pe spinare şi pleacă târându-se şi abia mai respirând, dar liber. Românul cere de la început materia preferată a atâtor inşi pe vremea lui Ceauşescu. După ce înghite, cu chiu, cu vai, vreo jumătate de kilogram de clătite fecale, i se face greaţă, dă afară şi cere bâtele. Rezistă la vreo 50, după care, însângerat şi cu oasele rupte, scoate suta de dolari şi scapă. Ei bine, ăsta e procedeul Guvernului român azi. O să le luăm în bot pe toate şi nici cine ştie ce liberi n-o să fim, adică pe plus.
Nu cred că nu există oameni care ar fi judecat altfel, care ar fi luat la timp măsurile ce se impuneau şi care nu ne-ar fi amăgit, aşa cum o mai face încă dl ministru Videanu, cu trecerea economiei pe plus mâine-poimâine. Dar pe ei nu-i alege nimeni. Pentru că trebuie – nu-i aşa? – aleşi cei care dau un mic şi-o bere sau cei care dau din gură frumos, sau cele care… Dar să lăsăm, ştie toată lumea pe cine alegem. Ştie toată lumea că alegem cu alte organe decât cu mintea, ştie toată lumea că nu ne punem problema dacă şi când vor fi cei ce se cer aleşi în stare să-şi îndeplinească promisiunile electorale. Dacă aş vrea să fiu şi mai rău şi, în plus, să mă leg într-un fel de bancul dinainte, aş spune că judecăm cu partea aceea care produce ceea ce li se propune spre înghiţire bieţilor prizonieri internaţionali ai canibalilor de mai sus. Dar cum îmi respect foarte mult concetăţenii, e drept, până la vot şi până la altele încă, n-am să spun asta. Alegem şi noi cu ce putem, cu ce mai avem la îndemână, chiar dacă punem ştampila cu mâna – stângă sau dreaptă. Şi de fiecare dată ne-a reuşit figura. Sau: le-a reuşit. Celor care ne-au manipulat ca pe nişte instrumente mult prea docile. Acum plătim dividendele. Care, sper, vor fi şi ele impozitate de Guvernul actual, doar-doar va nimeri măsura scoaterii din criză cea mai potrivită.
