De ieri, românii pot răsufla ușurați: nu mai au cel mai prost guvern din Uniunea Europeană – o lume întreagă a putut să vadă cum premierul spaniol și-a dat foc la țară.
O să spună unii că referendumul din Catalunya era ilegal – bine: să nu comentăm deciziile justiției spaniole, dar, dacă Madridul are dreptate, oare nu era mai sănătos să lase Barcelona la urne și apoi, indiferent de rezultat: ”v-am spus de la început că nu e legal și nu poate fi luat în seamă!” – și aveai de partea ta și rezultatele referendumul precedent, cel al lui Artur Mas.
Nu te atingi de dreptul de vot al oamenilor, te războiești cu politicienii. Spania nu e Turcia, să arunci poliția împotriva manifestanților – Spania e membră a Uniunii Europene, produs istoric prin excelență al negocierii. Doar că aici cine explică de ce două decizii ale Tribunalului Constituțional, din 2010 și 2016, au restrâns autonomia regiunii, când subsidiaritatea e un principiu de bază în Uniune? Ce nu era bine în însorita Spanie de a trebuit să dai cu bățul prin gardurile catalanilor? Bastoanele polițiștilor au arătat unei lumi întregi, live, cine e opresorul, ocupantul, răul – și colac peste pupăză, unii din eșalonul doi al guvernării anunță că vor închide școlile catalane și vor interzice limba catalană. Din acest punct de vedere, socialiștii spanioli s-au dovedit mult mai atenți cu aspirațiile și atitudinile regionale.
Negocierea era soluția simplă și la îndemâna tuturor, dialogul e mai rentabil decât o mie de săbii. Până la referendumul de duminică, catalanii erau împărțiți, jumătate pro, jumătate contra independență; acum, după tentațiile franchiste ale lui Rajoy, catalanii privesc Madridul ca pe un opresor. Dacă ar fi știut un pic de istorie, Rajoy ar fi luat seama că nemulțumirile catalanilor împlinesc azi-mâine o sută de ani; și, totuși, a ales să internationalizeze conflictul.
Ziua de 1 Octombrie va intra în istoria Catalunyiei, va fi renașterea unei națiuni – cu stat sau fără stat, acum sau mai târziu; nici nu mai contează rezultatul referendumului.
Premierul spaniol, dacă gândea, avea o tolbă de contraargumente: independența Catalunyei nu înseamnă doar steaguri și bucurie pe străzi, ci și ieșirea din Uniunea Europeană, iar ieșirea asta are consecințe directe: taxe vamale, vize, dileme economice și politice de esență. Ce monedă să mai circule în noua Catalunya? Euro? Păi noua țară nu e mai membră a UE și a zonei euro. Și dacă vrea să revină în UE, aici va trebui unanimitate – va vota Spania pentru reprimirea fiilor risipitori? Noua țară vrea și în NATO? Acceptă catalanul să stea ore în șir la vamă pentru o vacanță în Italia sau Franța? Câte firme străine, deci și spaniole, nu?, mai acceptă să rămână în Catalunya dacă asta înseamnă taxe și birocrație în plus? Ce faci cu firmele catalane care exportă în Uniune? Ce faci cu catalanii care sunt adepții autonomiei fiscale, dau nu și ai separării? Merită să dinamitezi construcția europeană, spre bucuria tuturor concurenților globali? Și altele și altele – întrebări care vor veni după minunea de trei zile.
Rajoy avea și precedentul Quebecului – acolo s-a negociat, s-a ajuns la o agenda comună a marilor oportunități și toată lumea a cîștigat. Da, oferind Quebecului mai multă autonomie, au câștigat toți canadienii. Doar că acolo statul a înțeles: centralismul e la fel de neproductiv ca separatismul. Și că separatismul e un efect al centralismului, nu o hachiță venită peste noapte. Și dacă nu avea habar de Quebec, măcar de modelul franchist putea să țină seama Rajoy – că-l știe! – și să evite deriva asta autoritară. Dacă mai treceau și de prefața unui manual de istorie, guvernanții de la Madrid înțelegeau că un popor cu o istorie de o mie de ani, cum e cel catalan, nu renunță atât de ușor la atitudini identitare. Nu poți obliga un popor să uite – poți să-i spargi capul, să-i dai cu bastonul peste mutră sau să-i furi buletinul de vot; și tot nu uită, furia ta va fi victoria lui.
Până la urmă, catalanii cer de nouăzeci de ani autonomie financiară, adică să se autogospodărească – există asta în dreptul international, există acum și în Carta ONU (spre deosebire de separare – după sperietura cu Ucraina); subsidiaritatea e recunoscută ca fiind un motor al dezvoltării. Autonomia nu e refuzul de a plăti taxe sau lipsă de solidaritate; dimpotrivă: diferența e că taxele merg către chestiuni concrete și nu permit statului să fie risipitor. Cât costă politica externă? – poftim partea mea. Dar armata? – poftim partea mea. Pentru tot ce înseamnă prioritate națională, provocare națională sau oportunitate națională, poftim și partea mea. Sunt regiuni mai sărace? Nicio problemă, negociem o taxă de solidaritate interregională care să regleze, împreună cu fondurile europene, diferențele flagrante și să aducă pe cei săraci la nivelul celor mai bogați. E simplu dacă înțelegi că centralismul face exact invers: aduce pe cei mai bogați la nivelul celor mai săraci. Autonomia asta rezolvă: depresurizează – cu condiția ca elitele să înțeleagă timpul istoric și să-l regenereze în beneficiu public. Plus, să mai înțeleagă că istoria e vie și evoluează – și de aici o dilemă din care elitele (sic!) nu vor să iasă: dacă nu accepți modelul medieval al stătulețelor, de ce impui iacobinisme de secol 19?
Și musai de spus: pentru construcția europeană, buboiul e cam peste tot: regiunile, fie sărace, fie bogate, nu pentru stat mai dau bani – statul însemnând școli, spitale, autostrăzi, politica externă, armată, birocrație fluidă, politici publice etc. – ci o bună parte din fonduri se duc spre nevoile electorale ale capilor statului. Populismul are costurile lui, politicienii merg mai des la show-uri decât la bibliotecă și știu exact din ce buzunar să ia portofelul.
Vulcanul din Catalunya mugește peste tot în Europa, doar că nu peste tot s-a copt lava; cam peste tot unii s-au săturat să muncească pentru alții, cam peste tot oamenii se întreabă cât costă, până la urmă, statul, și cine i-a dat puterile astea absolute – și între timp liderii politici parcă-s din ce în ce mai proști și mai fără viziune. Se poate mai rău? Da, se poate: vor strange șurubul, invocând precedentul catalan – oamenii vor trăi mai prost, dar politicienii vor aprinde și mai multe chibrituri lângă benzină, urlând că ia foc țăr’șoara.
