Periodic, un sondaj făcut de cineva, de data asta de IICCMER în colaborare cu CSOP, dezvăluie adevărul, latent până atunci, că mulţi cetăţeni români regretă socialismul. Nu că ar fi convinşi de ideologia comunistă, aşa cum se întâmplă cu stângiştii din Vest. Regretul se îndreaptă spre o anume stabilitate a societăţii sub cizma bolşevică. Numai că până la cetăţeanul fără pretenţii culturale prea mari cizma nu ajungea, acesta percepând, în schimb, faptul că în socialism avea un salariu cât de cât sigur, că nu exista şomaj declarat, că avea o locuinţă asigurată, aşa cum era ea.
Noi, ăştialalţii, cei cu pretenţii de libertate, am sări în sus: păi, cum?! Nu exista libertate de expresie, nu exista dreptul la libera circulaţie, nu exista dreptul la libera iniţiativă! Şi, într-adevăr, toate acestea şi încă multe altele nu existau. În locul lor, limba de lemn, minciuna şi duplicitatea, promovarea pe dosare în dispreţul valorii şi al profesionismului. Numai că un om fără pretenţii habar nu avea de acestea. Lui nu-i ardea să se exprime mai liber decât o făcea în sânul familiei sau la crâşmă, nici prin cap nu-i trecea să călătorească altundeva decât îl ducea, eventual, dacă era clasă de mijloc socialistă, ONT Carpaţi, adică prin RP Ungaria, RS Cehoslovacă sau, culmea aventurii, RDG. Cât despre libera iniţiativă, să fi fost la alţii! El, omul fără pretenţii, făcea aceleaşi mişcări caraghioase ca-n filmul de demult al lui Chaplin şi era mulţumit că-şi lua salariul şi nici capul nu-l durea.
De câte ori aud pe la Discovery cum e alcătuit Pământul, mă îngrozesc: o peliculă extrem de subţire de scoarţă tare, pe care s-a ivit natura, cu oameni cu tot, iar dedesubt un abis de magmă în fierbere care poate oricând să explodeze şi să iasă la suprafaţă. H.G. Wells, dacă nu mă înşel, imagina societatea viitoare de pe Pământ cam aşa: lucrătorii cu creierul, slăbănogi, albinoşi, cu membre subţiri, dar capete mari, locuind deasupra, iar dedesubt vânjoşii lucrători cu braţele, minerii pe spinarea cărora trăiesc cei dintâi şi care, din când în când, ies la suprafaţă şi mai răpesc câţiva membri ai elitei intelectuale şi îi devorează. Dacă scoarţa s-ar generaliza până în adâncuri – ştie astăzi oricine, ştiu chiar şi cei din a doua categorie a lui Wells -, nu ar mai exista viaţă deasupra. Şi, fireşte, nici dedesubt. Adică magma fierbândă ţine în viaţă, dar şi ameninţă cu distrugerea, parţială sau totală, a ceea ce creşte şi înfloreşte (vorba unui slogan comunist) deasupra. În termeni geologici e chiar formula wellsiană. Subsolul şi solul.
Or, solul e pătura aceea subţire de oameni care îşi doresc libera iniţiativă, libera exprimare, libera circulaţie, într-un cuvânt libertatea. Subsolul vrea doar să fie lăsat să existe, să subziste mai bine zis. Iar la noi, în socialism încă subzistenţa era, de bine, de rău, asigurată. Cât despre restul, asta le lipsea numai celor care ar fi dorit mai mult. Să scrie ce cred despre regim şi despre conducător, să se plimbe prin America sau Noua Zeelandă, să facă mai mulţi bani prin firmele lor. Dacă sondajul citat mai sus s-ar fi făcut numai între aceştia din urmă, atunci probabil că răspunsurile ar fi fost negativ unanime. Dar sondajele trebuie să-i ia în seamă şi pe unii, şi pe alţii, că deocamdată toţi trăiesc desupra pământului, pe scoarţa cea subţire cât o coajă de măr. Şi atunci, nu trebuie să ne mirăm de faptul că sunt mulţi cei care spun că era mai bine în socialism. Şi trebuie să acceptăm că, de fapt, pentru ei chiar era mai bine înainte.
De fapt, şi cei care n-ar putea da o definiţie a statului de drept se pot bucura uneori de binefacerile acestuia, de libertăţile din regimurile democratice, chiar dacă, în sinea lor şi fără să ştie, de fapt, la ce visează, tânjesc după egalitatea proclamată, dar nerespectată de regimurile comuniste. În plus, la noi, unde furtul a fost mai totdeauna o soluţie de viaţă pentru prea multă lume, în comparaţie cu alte ţări, a existat o pătură destul de largă care s-a descurcat în socialism mai bine decât ne-am închipui. Averile care au ieşit la iveală după căderea regimului Ceauşescu stau mărturie că aşa e. Soluţia, se spune, ar fi creşterea clasei de mijloc, în detrimentul magmei, numai că apare şi aici un pericol: dacă această clasă de mijloc va lua locul magmei cu totul, ne-am trezi în situaţia unui Pământ complet solidificat, pe care viaţa nu mai e posibilă. Al dracului cerc vicios!
