Degeaba ne lăsăm cuprinşi de tristeţe şi furie şi căutăm tot felul de ţinte, pe care să ne vărsăm nervii. Trebuie să înţelegem că tragedia din clubul #Colectiv nu s-ar fi întâmplat dacă nişte oameni cu funcţii publice şi-ar fi făcut treaba. Aici este adevărata problemă, aici trebuie căutate răspunsurile.
Este bine că cei trei proprietari ai clubului au fost reţinuţi de procurori, dar, haideţi, să fim un pic sinceri. Credeţi că ei au minţit şi au păcălit sistemul pentru că au fost diabolici, sau pentru că sistemul s-a lăsat păcălit? Crede cineva că în Capitală poţi să deschizi un club într-un beci, fără autorizaţie de la pompieri, cu o sigură intrare/ieşire şi să organizezi, weekend de weekend, concerte cu sute de spectatori, dacă cei care ar trebui să te oprească nu ar închide ochii? Nu ştim, încă, dacă în acest caz s-a dat sau nu vreo şpagă pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare din partea Primăriei Sectorului 4. Ştim însă cu siguranţă că funcţionarii lui Piedone au mers în control la clubul Colectiv, dar nu au descoperit adevărata problemă. Nu se pricepeau la protecţia împotriva incendiilor, nu ăsta era scopul controlului, se scuză acum responsabilii primăriei, şi, oricum, administratorul clubului a dat o declaraţie pe proprie răspundere, pe care ei au luat-o de bună. Scuzele lui Piedone sunt aberante, au demonstrat-o colegii mei în acest ziar, dar ce vreau să spun este că, indiferent ce vor descoperi concret anchetatorii în acest caz, vina principală o poartă un întreg sistem.
Patronii clubului Colectiv au făcut, probabil, ceea ce fac mulţi alţi oameni din această ţară: slalom printre legi interpretabile, birouri de autorizare, birocraţi cu minte mai puţină sau mai multă, au lăsat pe ici pe colo un cadou, o atenţie, au zâmbit la o funcţionară să închidă ochii la lipsa unei hârtii. S-au descurcat, cum ar zice românii, într-un sistem în care problema principală este aceea că nimeni nu-şi asumă, cu adevărat, responsabilitatea faptelor sale. Sigur, există semnături oficiale pe actele în baza cărora funcţionează Colectiv, printre acestea şi cea a primarului Piedone, dar credeţi că oamenii respectivi s-au gândit vreo clipă că ar putea fi traşi la răspundere, dacă se va întâmpla o tragedie în club? Vă spun sigur că nu. Iar funcţionarii nu se tem de consecinţele semnăturii lor pentru că ştiu, s-a dovedit acest lucru, că nu vor păţi nimic dacă greşesc.
Chiar şi acum, când ochii procurorilor sunt mai aţintiţi ca niciodată asupra instituţiilor publice, asumarea responsabilităţii e mai degrabă o excepţie. De la primar în jos, pe scară ierarhică, funcţionarul public din primărie ştie că, atâta vreme cât nu este prins cu şpaga în buzunar, procurorul nu are ce să-i facă. În consecinţă, fie nu ia şpagă, fie caută metode prin care să o ascundă mai bine. Şi oricum, la ce sume de milioane de euro se vehiculează prin dosarele penale ale lui Oprescu sau Chiliman (ca să rămânem cu exemplele doar în Bucureşti), sunt convins că mulţi funcţionari speră că nu o să-şi bată nimeni capul cu mărunţişul lor. Cu atât mai puţin, când nici măcar nu e vorba despre mită, ci doar despre o greşeală fără intenţie, angajaţii publici se consideră din start, protejaţi de mâna legii.
Pe bună dreptate, veţi spune mulţi dintre voi, la ce şpăgi de milioane se dau în ţara asta, ar fi culmea ca procurorii să-şi bată capul cu ciocolata sau punga de cafea primită de funcţionarul X sau cu neglijenţa în serviciu a funcţionarului Y. Vă dau o veste proastă. În cazul tragediei de la clubul Colectiv, nu este vorba despre un tun de milioane de euro. Nici măcar nu ştim dacă s-a dat vreo şpagă la Primăria Sectorului 4, pentru obţinerea actelor de funcţionare a clubului. Poate este doar o neglijenţă a unui funcţionar grăbit sau încărcat cu prea multe dosare. Indiferent ce a fost acolo, efectul s-a dovedit mai grav, decât în oricare dintre dosarele de corupţie la nivel înalt anchetate până acum de DNA. Pentru că viaţa acelor tineri nu poate fi echivalată în bani.
Tragedia din clubul Colectiv ne arată că trebuie să ne îndreptăm privirile şi spre infracţionalitatea mică din instituţiile publice. La firul ierbii, pentru că de acolo pleacă nenorocirea. Ar fi bine ca pe procurori să-i intereseze ce face Piedone, nu doar cu marile contracte, cele de milioane de euro încheiate de primărie, ci şi cu dosarele privind funcţionarea firmelor din Sectorul 4. La fel, în toate instituţiile publice.
S-a dovedit că există o foarte strânsă legătură între mica infracţionalitate şi cea gravă. Într-o primărie în care domneşte haosul, angajaţii iau şpagă, sunt neglijenţi, leneşi etc, te poţi aştepta la tot ce-i mai rău.
Infracţionalitatea este epidemică, spuneau criminologii James Q Wilson şi George Kelling, autorii aşa- numite „Teorii a Ferestrei Sparte”. Studiile acestora au fost aplicate la începutul anilor 90 de autorităţile din New York, pentru a reduce criminalitatea de pe străzile oraşului şi pot fi un exemplu despre cum se poate eradica o problemă, de jos în sus şi nu invers.
Pe scurt, „Teoria Ferestei Sparte” spune că dacă oamenii trec zile în şir pe lângă un geam spart, lăsat de izbelişte, vor ajunge repede la concluzia că nimănui nu-i pasă şi, mai important, nimeni nu va fi tras la răspundere pentru spargerea geamului. În curând, tot mai mai multe ferestre vor fi sparte, iar nelegiurile se vor înmulţi: prin gemurile sparte vor intra hoţii care vor fura lucruri, va creşte vandalismul, numărul jafurilor şi aşa mai departe. Pentru a rezolva problema, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să repari fereastra spartă.
Teoria s-a aplicat iniţial la metroul newyorkez, unde la mijlocul anilor 80 se înregistrau 2000 de crime şi 600.000 de infracţiuni grave în fiecare an, trenurile erau acoperite cu graffiti şi aproape toată lumea frauda sistemul de taxare. În anii 90, lucrurile s-au schimbat radical: numărul crimelor s-a redus cu două treimi, iar cel al infracţiunilor grave s-a înjumătăţit. La sfârşitul anilor 90 acestea s-au redus cu 75%.
Ce se întâmplase între timp?
Adepţi ai „Teoriei Ferestrei Sparte”, directorul metroului şi şeful poliţiei, Davin Gunn şi William Bratton, s-au apucat să cureţe trenurile de graffiti, o operaţiune extrem e costisitoare. Apoi, a fost declarat război total celor care treceau prin barele de la intrarea în metrou fără să-şi cumpere bilet. În perioada respectivă se estima că aproximativ 170.000 de oameni fraudau zilnic sistemul.Toate efectivele de poliţie de la metrou au fost trimise să păzească intrările, iar cei care erau prinşi că încercau să sară peste bare erau încătuşaţi, duşi la secţie şi se alegeau cu dosar penal.
Măsurile luate de Gunn şi Bratton au fost aspru criticate. Cei mai mulţi locuitori ai oraşului considerau că este aberant să cheltuieşti milioane de dolari spălând de graffiti vagoanele şi să te concentrezi pe prinderea celor care nu-şi cumpără bilet, când marile probleme erau cu totul altele: oamenii erau împuşcaţi, jefuiţi, violaţi în metroul newyorkez. Totuşi, cei doi au mers mai departe fiind ferm convinşi că infracţionalitatea este epidemică şi că trebuie oprită chiar de la bază. Şi au avut dreptate: mulţi dintre cei arestaţi, doar pentru că au vrut să fraudeze sistemul de plată de la metrou, s-au dovedit a fi infractori periculoşi, fie aveau antecedente, fie purtau ilegal arme.
În 1994, după ce Rudolph Giuliani a ajuns primar, William Bratton a fost numit şeful poliţiei din New York. Din această poziţie, a aplicat aceeaşi strategie ca la metrou şi s-a concentrat pe „mărunţişuri” : arestarea derbedeilor din cartiere, a spălătorilor de parbrize din intersecţii sau a celor care aruncau gunoaie pe stradă.”Faci pipi pe stradă, eşti încătuşat şi ajungi la închisoare”, îşi explica filozofia Bratton. Aberaţii, strigau şi atunci criticii. Cu toţii au amuţit însă când infracţionalitatea din oraş, ca şi cea de la metrou, s-a redus drastic, iar New York-ul a ajuns unul dintre cele mai sigure oraşe din America.
Exemplul de mai sus demonstrează un singur lucru: marile nenorociri, infracţiunile grave, marea corupţie se dezvoltă şi se răspândesc exact ca viruşii, atunci când au un mediu prielnic: dezordinea, delăsarea, neglijenţa, mica şpagă aparent inofensivă. Aşa cum alţii au început, în urmă cu 20 de ani, să lupte împotriva marii criminalităţi distrugându-i mai întâi ecosistemul, aşa trebuie acţionat şi împotriva corupţiei din România. Dacă ne mulţumim doar să arestăm peştii mari şi lăsăm acest sistem nociv din instituţiile publice să prolifereze nu rezolvăm problema. Iar tragedia de la Colectiv se poate transforma şi multiplica fie în prăbuşirea unei clădiri cu grad seismic ridicat, în care funcţionează un restaurant, a unui pod recepţionat cu defecte grave de construcţie sau a unei case care a primit autorizaţie într-o zonă inundabilă.
#despre „Teoria Ferestrei Sparte”, puteţi citi mai multe în cartea lui Malcolm Gladwell, „The Tipping Point”
