Cu cinci-sase ani in urma constituind doar o aparitie promitatoare in peisajul simezelor bucurestene, astazi numele pictorilor Lucian Liciu si Nicoleta Gribincea, sot si sotie, reprezinta deja repere familiare si edificatoare pentru ceea ce am numi un destin creator bizuit pe talent, perseverenta si manifesta nazuinta catre individualitate. Aflati acum la a cincea prezenta impreuna, la „Galateca”, in ambianta primitoare, de o eleganta neostentativa, a Bibliotecii Centrale Universitare, artistii ne surprind de aceasta data printr-o deliberat limitativa arie a motivelor, poate cea mai coerenta si mai densa, in care subiectele sunt intr-un incitant dialog ori intr-o relatie de complementaritate, fara a-si pierde timbrul personal, contributia distincta la identificarea personalitatii autorilor.
Pe simeze apar numeroase siluete, fie in serii insotite de cifre sau bare, fie intr-un imaginar „dans” dominat de lentoare si de o discreta senzualitate, dar mai ales panouri (unele dispuse pe cate o „scara”) cu felurite chipuri si masti viu colorate. Ele fac trimitere subtila catre lumea carnavalurilor si a teatrului ori catre personajele lumesti, de dincolo de scena, surprinse din unghiuri si in stari existentiale circumscrise unui demers interogativ, grabit sa convoace initiativa interpretativa a privitorilor.
Dincolo de acumularea de semne si semnificatii ori de varietatea acestor expresii, ici si colo populate de insusi misterul chipului uman, intalnim in aceasta expozitie o dezlantuire voluptuoasa a culorilor, mai vechea fervoare din creatia celor doi artisti atingand aici intensitati usor agresive, poate alimentate de gandul de a biciui comoditatea unor contemplatii somnolente din aceasta „luna a lui Cuptor”, care, insa, nu ne-a prea rasfatat cu temperaturile sale traditionale. Tonurile de rosu, verde, albastru, ocru, contrapunctate de negru sau alb, dispuse pe suprafete compacte sau contrastante, la Lucian Liciu, sau alcatuind armonii cromatice, la Nicoleta Gribincea, tind sa configureze autenticul discurs „pe mai multe voci” din acest univers situat mereu la limita dintre real si imaginar.
In absenta peisajului, atat de generos intrupat in expozitiile precedente ale celor doi artisti, aceasta atat de staruitoare incursiune in lumea fascinanta a mastilor si fizionomiilor sau a plasticitatii corporale, care i-a preocupat in cel mai inalt grad nu numai pe reprezentantii artelor plastice, ci si pe celebri regizori de teatru, da seama de inca o coordonata fructuoasa a preocuparilor si a facultatilor creative ale autorilor, demne de interesul celor din jur.
