Documentarul lui Michael Moore despre sistemul american de sanatate a fost prezentat anul trecut la Festivalul de la Cannes, iar recent a fost nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun documentar de lungmetraj. Fata de tonul isterico-agresiv cu care ne-a obisnuit, Michael Moore devine in acest film mult mai uman si mai intelegator. Poate pentru ca propria lui mama a avut la un moment dat de-a face cu medicina de urgenta, lucru care l-a deturnat pe cineast de pe calea sa obisnuita – aceea de a-i face viata amara lui George W. Bush. Filmul e bine structurat. Intr-o prima parte suntem pusi la curent cu gaurile din sistemul american al asigurarilor de sanatate, care pun in pericol cele 50 de milioane de americani neasigurati. In cea de-a doua plecam impreuna cu echipa de filmare in Franta si Marea Britanie si inapoi pe noul continent, in Canada, pentru a constata cat de bine se ingrijeste aici statul de cetatenii lui. In aceasta parte, tonul lui Moore se indulceste spre gluma, mai ales in secventele in care afla, de pilda, ca unei proaspete mame din Franta i se trimite acasa o asistenta sociala care sa o ajute inclusiv la spalatul rufelor. Partea a treia recapata un suflu mai cenusiu, o data ce Moore pleaca spre Guantanamo Bay, la bordul unui iaht, in compania unui pompier si a unor asistenti medicali care, dupa ce s-au imbolnavit scotocind in ramasitele de la World Trade Center, n-au bani sa-si plateasca tratamentul si analizele. In Cuba lui Fidel Castro, descopera Moore, cetatenii sunt mai respectati. La Havana, unul dintre bolnavi isi cumpara cu cinci centi medicamentul pentru care acasa ar fi dat 120 de dolari, in vreme ce consultatiile de la spital sunt gratuite. Este nemaipomenit ca Pro Cinema difuzeaza documentarul lui Michael Moore, dar probabil ar fi fost mai nimerit ca inainte de asta filmul sa fi trecut, asa cum e normal, mai intai prin salile de cinema.
