Dacă în materie de guvernare actuala combinație de agenți ai grupurilor de interese și profesioniști corecți, integri și de bună-credință este maximum la care poate spera mod realist România? Dacă „mai bine nu se poate”?
Un ministru se reprezintă pe sine, nu partidul care l-a trimis în guvern. Sursa sa de legitimitate este încrederea acordată de premier și propria competență administrativă, nu forța politică a partidului sau coaliției care a votat guvernul, pentru că altfel ar însemna ca loialitatea sa să fie împărțită între un grup de interese – partidul – și Executiv. Această regulă simplă este bine stabilită în democrațiile consolidate și, dacă nu este atât de evidentă la nivelul guvernelor naționale, ea poate fi observată la nivelul instituțiilor europene unde un comisar nu reprezintă nici partidul național sau european din care face parte, nici guvernul național care l-a trimis la Bruxelles, nici măcar țara natală. Comisarul european servește interesele Uniunii Europene și, ca atare, ale tuturor cetățenilor europeni. Dacă ar fi altfel și-ar trăda rostul și rostul instituțiilor europene.
Dacă la un moment dat intervine un conflict între afilierea sa politică și politicile guvernamentale sau o criză majoră în sistemul pe care îl administrează, titularul portofoliului este obligat să recurgă la instituția demisiei. Demisia nu este un gest de abandon, de „renunțare la luptă” cum încerca să o prezinte Ponta, care „se bătea” tot timpul cu cineva, ci o instituție menită să salvgardeze atât integritatea ministrului, cât, mai important, integritatea funcției în stat pe care o ocupă. Din acest punct de vedere, demisia devine mai degrabă un instrument sanitar de asigurare a curățeniei actului de guvernare și, ca atare, este unul dintre cei mai buni indicatori ai loialității membrilor cabinetului și chiar a prim-ministrului.
Să luăm trei exemple, toate din actualul cabinet Cioloș. Ca ministrul al Sănătății, Patriciu Achimaș Cadariu, ar fi trebuit să demisioneze încă de la criza infecțiilor cu e-coli de la Pitești. Când copiii mor în spitale „pe tura ta” și nu ești capabil să dai de capăt acestei situații – nerezolvată nici până astăzi – atunci pleci pentru a nu pune ministerul într-o situație precară. Nu e ca și cum Achimaș Cadariu n-ar fi știut că face parte dintr-un guvern cu mandat limitat, deci demisia ar fi fost cu atât mai ușoară. Cu toate acestea a rămas în Cabinet invocând proiecte de reformă dar subminând astfel ideea de reformă în Sănătate. Deși nu-l ținea absolut nimic, nici onoarea, nici cariera să rămână, a făcut-o totuși? De ce, când mandatul era deja maculat de moartea copiilor cu e-coli și, ca atare, compromis? Singurul răspuns rezonabil era că ministrul nu servea interesele cetățeanului și nu reprezenta în guvern politica asumată de prim-ministru, ci grupurile de interese din sănătate și industria farmaceutică. Acest lucru a devenit foarte clar în criza dezinfectanților, când, în pofida evidențelor, același ministru a minimizat gravitatea situației și a tergiversat ancheta. Prin refuzul de a demisiona demn și la timp, Achimaș Cadariu s-a dovedit a fi „omul sistemului”, plasat în guvern pentru a servi interesele unui grup din care face parte și Hexipharma.
Celelalte exemple sunt cele ale miniștrilor Curaj și Tobă. Primul și-a încălcat toate promisiunile și girează o ordonanță care legitimează practica plagiatului. După retrimiterea legii înapoi la Parlament de către președinte, ministrul Curaj este obligat de onoare să recunoască un eșec de proporții și să demisioneze. Faptul că nu o face reprezintă o dovadă că domnia sa reprezintă în Guvern interese străine, mai exact mafia industriei de diplome și doctorate din învățământul superior românesc. Domnul Tobă, dovedit plagiator, este, așadar un hoț de proprietate intelectuală care îi conduce pe cei care trebuie să îi prindă pe hoți. Demisia sa era de mult obligatorie și, din nou, faptul că este în continuare ministru înseamnă că răspunde la ordinele altcuiva și nu ale lui Cioloș.
Din această perspectivă, guvernarea Cioloș poate fi privită într-o altă lumină. Întregul tango complicat al premierului, cu pași înainte, înapoi sau în lateral, trebuie citit în cheia raporturilor cu grupurile de interese și trebuie observat că, atunci când a avut oportunitatea să o facă, Cioloș a făcut mutări decisive pentru a scoate domenii întregi de sub controlul acestora. Ultima mutare în acest sens este numirea la Sănătate a unui outsider, Vlad Voiculescu, dar a făcut-o înainte și în privința Justiției, unde s-a asigurat că reformele rămân ferme, a fondurilor europene, în Energie și acum încearcă să o facă și în transporturi. Bucăți mari din Sistem sunt scoase de sub controlul grupurilor de interese, de unde și atacurile din ce în ce mai isterice la adresa „tehnocraților” care riscă să devină un cuvânt de ocară, la fel ca „deontologia”. Privit astfel, guvernul Cioloș a făcut mai mult pentru buna guvernare decât multe din guvernele dinaintea sa care aveau mai multă legitimitate politică, dar rămâne în continuare handicapat din interior de grupul „grupurilor de interese” aflat sub conducerea lui Vasile Dâncu, un alt ministru a cărui agendă pare fixată în altă parte.
Sub amenințarea tot mai apăsată a lui Dragnea și a grupurilor de interese politico-economice care vor „să-și ia țara înapoi”, chiar și această formulă fracturată de guvernare pare infinit mai bună decât ceea ce ne așteaptă în cazul în care penalii din Parlament își duc planurile la îndeplinire. Este o formulă de compromis în care interesele naționale și europene ale României se află într-un dans al morții complicat cu forțele „restaurației”, dar este cel mai bun lucru la care putem spera în mod realist astăzi.
