Kishore Mahbubani, o voce asiatică importantă din Singapore şi un bărbat deseori foarte critic la adresa Europei, a fost întrebat recent ce ar putea învăţa Asia de la Europa. Replica sa: „Europa a fost, înainte de toate, continentul păcii, al compasiunii şi cooperării”.
„Asia” poate că nu există din punct de vedere cultural, istoric, religios, social şi economic în felul în care există Europa. Este un continent mult mai variat. Dar „asiaticii” s-au uitat şi au reflectat la experimentul european multă vreme. Elitele japoneze luminate sunt fascinate de reconcilierea franco-germană. Ar putea fi acest model aplicat relaţiilor japoneze cu foştii inamici, de la Coreea până la China? Şi astăzi, cu ascensiunea irezistibilă a unei Chine mai asertive, exemplul european al unui continent unde perspectiva unui război între inamicii tradiţionali sau rivalii contemporani a dispărut pur şi simplu este mai atractiv ca oricând.
China nu este asociată imediat cu nevoia de compasiune. Totuşi, câţiva chinezi au descoperit recent virtuţile modelului social chinez, iar delegaţiile chineze vizitează Oslo regulat, pentru a vedea ce lecţii pot aplica acasă.
Raţionamentul elitelor Chinei este pragmatic: dacă chinezii ar fi reasiguraţi de existenţa unui stat cu bunăstare socială, probabil că ar economisi mai puţin şi ar cheltui mai mult, permiţând pieţei domestice să preia controlul asupra creşterii induse de export. Cu toate că imaginea Uniunii Europene s-a deteriorat, asiaticii încă sunt de părere că modelul „schimbului de suveranitate” al Europei este atrăgător în multe privinţe.
Pentru Mahbubani, „lecţiile Europei” sunt limpezi precum cristalul. În cazul în care economiile emergente din Asia încep să arate din ce în ce mai mult „ca o Europă armonioasă din punct de vedere social şi politic”, lumea ar fi un loc mult mai bun.
Într-un moment în care europenii sunt plini de îndoieli, deşi poate nu la fel de ursuzi ca francezii, această laudă de la asiaticii grijulii este mai mult decât binevenită. Europenii, din nefericire, eşuează deseori în a vedea meritele cuceririi lor paşnice asupra celor mai rele naturi ale lor.
Mai mult, europenii ar trebui, în acelaşi spirit de deschidere, să se întrebe ce pot ei învăţa de la Asia. Într-o lume multipolară, fluxul de exemple şi inspiraţie a devenit o stradă cu două benzi. Europenii nu mai pot să se uite în jos la asiatici cu o combinaţie „vestică” de aroganţă şi ignoranţă, percepându-se pe ei înşişi ca transportorii unici ai unui mesaj universal.
Problema, desigur, este că acest concept asiatic este mai mult unul vestic. Asiaticii nu se percep pe ei înşişi ca fiind asiatici în modul în care cei mai mulţi europeni se văd pe ei ca europeni. Patrimoniul istoric al Indiei este foarte diferit de cel al Chinei, spre exemplu, ca să nu mai menţionăm experienţa singulară a Japoniei.
Este însă legitim să întrebi, pentru europenii care se uită la asiatici, care ar fi echivalentul „păcii, compasiunii şi cooperării” pe care asiaticii le văd în Europa? Ar putea fi o combinaţie de speranţă, energie, gândire pe termen lung şi curiozitate?
Speranţa este o stare de spirit, şi nu numai rezultatul creşterii economice. Speranţa înseamnă încredere, iar tinerii asiatici o au din plin, în timp ce tinerilor europeni, aroganţi cu alţii şi timizi între ei, le lipseşte prea des „apetitul” şi se agaţă de statu-quo, părând să pretindă protecţie de la viaţă. Numeroşi chinezi poate că visează să cheltuiască precum europenii, dar coşmarul multor europeni în zilele noastre este să fie nevoiţi să lucreze atât de mult precum chinezii.
Dincolo de încrederea şi energia care vin o dată cu apetitul pentru succes, europenilor le lipsesc gândirea pe termen lung şi curiozitatea despre „alţii” în general. Drept rezultat, ştiu puţine lucruri despre istoria, cultura şi limbile asiatice. Prin contrast, numeroşii chinezi şi indieni care îşi termină studiile la cele mai bune universităţi din Vest, în mare parte americane, cunosc mentalitatea vestică din interior şi astfel simt ca înţeleg „ce ne face să funcţionăm”.
Într-adevăr, ei devin „noi” în timp ce rămân ei înşişi. Câţi europeni se pot lăuda cu o asemenea familiaritate cu „ceilalţi asiatici”? Faptul că atâţia studenţi asiatici vin în Vest să studieze şi că atât de puţini europeni merg în Asia nu este un semn al superiorităţii mentalităţii şi modelului vestice. Din contră, ne sărăceşte mentalitatea, dacă nu şi cultura.
Nevoia de a ne deschide ca europeni către mintea asiatică şi chiar către câteva modele diferite de societate nu implică însă că ar trebui să renunţăm la valorile noastre. Pacea, compasiunea şi cooperarea pe care asiaticii le privesc cu atâta admiraţie constituie produsul direct al valorilor pe care unii dintre ei le văd ca „vestice” şi pe care, da, le considerăm „universale”.
Având în vedere evoluţia Asiei, este, desigur, iluzoriu pentru europeni să ia în considerare relaţiile lor cu cea mai mare putere asiatică, China, numai prin prisma drepturilor omului. Mai mult, abilitatea Europei de a exercita presiune asupra Chinei este extrem de limitată, în cel mai bun caz, şi poate fi mai puţin competentă când probleme chineze interne sunt implicate.
Nu în ultimul rând, europenii nu ar trebui să fie descurajaţi de furia guvernului chinez cu privire la acordarea Premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez Liu Xiaobo. În numele valorilor esenţiale ale Europei, toţi ambasadorii UE în Norvegia ar trebui să susţină importanţa prezenţei la ceremonia de decernare a Nobelului, pe care deţinutul Liu nu a putut s-o onoreze, în ciuda apelului Chinei de a sta deoparte. Este pur şi simplu o întrebare legată de stima de sine şi, până la urmă, de stima de sine a Chinei.
