În acest text voi argumenta că alegerea a doi noi membri post-mortem în Academia Română, George Bacovia și Nicolae Bălcescu, nu susține dezvoltarea culturii române.
Argumentul se bazează pe problemele de ontologie și morală pe care le ridică instituția membrului post-mortem. Să le analizăm pe scurt.
Ontologic, primul element important este presupoziția că ceea ce desemnează numele respectiv mai există și după moarte, într-un fel sau altul. Fără asta n-am avea ce să mai alegem.
Al doilea element este că ceea ce desemnează numele poate fi membru post-mortem într-o organizație care s-a creat abia după moartea sa (Bălcescu a murit în 1852, Academia a fost creată în 1866).
Dar ce desemnează numele Bacovia și Bălcescu? În gândirea obișnuită, numele desemnează un om, înțeles eventual ca persoană, al cărui suflet este și după moarte.
Se pare însă că nu este așa în cazul discutat. Dacă numele ar desemna oameni înțeleși ca persoane, ar fi ceva în neregulă din punct de vedere moral cu faptul că persoanele alese nu au făcut o cerere pentru a fi incluse într-o organizație la un moment dat. Mai mult, observăm că Bălcescu nici nu ar fi putut să vrea asta, pentru că nu exista organizația în care să dorească să fie.
Ce desemnează atunci aceste nume? Ce a fost ales ca membri ai Academiei?
Să ne uităm puțin la datele empirice. Primele alegeri de membri post-mortem în Academie au avut loc în 1948 (Caragiale, Sahia, Vlahuță între alții). Următoarele au avut loc în 1990 (Brâncuși, Nichita Stănescu între alții). Aceasta sugerează mai multe situații posibile: 1) rolul reparatoriu al acestor alegeri; 2) dorința de a modifica prin astfel de alegeri compoziția ideologică a listei de membri; 3) dorința de a întări prestigiul organizației după deteriorarea acestuia în comunism.
Ulterior s-au mai ales membri post-mortem în 1993, 1997, 2003, 2006, 2009, 2010, 2012, 2013. A devenit o practică obișnuită. Între dânșii Monseniorul Vladimir Ghika, Emil Cioran și Eugène Ionesco. Ar fi dorit acești oameni să fie membri ai Academiei Române? Nu știm, dar putem presupune, cel puțin cu bune temeiuri cu privire la unii dintre ei, că n-ar fi dorit.
Pornind de la observațiile de mai sus, cred că numele celor declarați ca membri post-mortem nu se referă în viziunea Academiei la oameni, la persoane, ca indivizi cu corp și suflet, ci la produse culturale care sunt resurse într-un proiect al culturii naționale înțeles în mod holist. Nu are importanță din punctul de vedere al instituției ce ar fi vrut acei oameni care au produs cultură sau dacă ar fi putut să vrea ceea ce li s-a oferit, pentru că voința și libertatea lor sunt nerelevante. Un produs cultural nu are voință, nu are libertate. El are un rol, faci ceva cu el pentru ceva, în acest caz pentru proiectul culturii naționale.
În acest mod de gândire, rolul unui produs cultural este mai important decât mecanismele și valorile fundamentale care au dus la producerea sa: libertatea și creativitatea omului.
După părerea mea, a asuma instituțional acest mod de gândire este o eroare strategică. Cultura unui popor este vie doar atâta vreme cât persoanelor li se recunoaște libertatea de gândire și de decizie. Acțiunile post-mortem de consolidare a capitalului cultural național pot avea doar un rol tactic, de compensare a unor erori, dar nu pot în nici un caz crește producția culturală a țării. Aceasta se bazează pe libertate și creativitate.
Mi se pare semnificativ că până în 1948 nu a fost nimeni declarat membru post-mortem al Academiei. Presupozițiile ontologice și valorile morale ale celor care au creat și făcut să funcționeze instituția nu permiteau asta.
Ne putem aștepta ca odată cu maturizarea societății românești după dezastrul comunist instituția membrului post-mortem să fie restrânsă exclusiv la repararea unor nedreptăți flagrante făcute unor oameni care ar fi meritat să fie în Academia Româna și au fost respinși.
