Cand Ion Iliescu, intr-o vara fierbinte de acum vreo 16 anisori, i se adresa unui ziarist insistent cu apelativul "ma, animalule", luam acea expresie ca pe o teribila ofensa care nu-l afecta doar pe acel personaj, ci o intreaga breasla. Dar nu este exclus ca presedintele de atunci al tarii sa nici sa nu se fi gandit sa-l jigneasca pe bietul jurnalist. Poate in minte i se infiripase deja gandul ca animalul este de fapt un suflet si atunci nu are cum sa fie o bestie, asa cum noi, oamenii, il socotim cand il folosim in limbajul nostru. Tot atunci si-o fi dat seama ca animalele sunt oropsite de stapani si, evident, ar fi nevoie de o lege pentru protectia lor. In acea clipa de iluminare, Ion Iliescu a avut in fata ochilor zecile de caini vagabonzi ucisi de-a lungul anilor urmatori, cu sape si harlete, de asemenea nu i-o fi fost straina nici imaginea din ianuarie 2008 a calului izbit cu parul in cap de dementul lui proprietar. Numindu-l animal pe acel tanar ziarist, Ion Iliescu a avut in vedere toate acestea. si atunci, nici vorba sa-l jigneasca pe om, de fapt l-a alintat…
Lasand gluma la o parte, nu putem sa nu fim din nou oripilati de ceea ce inseamna violenta stupida, gratuita, mai ales cand este exercitata impotriva acelor fiinte lipsite de aparare. Calul maltratat zilele trecute ne-a adus aminte de o secventa din "Fratii Karamazov", in care e vorba tot de furia cu care mujicul, de altminteri credincios pravoslavnic, dar si mare betiv, isi batea animalele pana le omora. Dostoievski este cutremurat de asemenea scene care se petreceau frecvent in mareata Rusie si poate dintr-un fel de defensiva a intelepciunii, tot in cuprinsul aceluiasi roman, prin vocea unui personaj, spune simplu: Nu-i asa ca si dobitoacele il poarta in sufletul lor pe Hristos? Asa o fi! Dar, daca e asa, atunci de ce noi, oamenii, le tratam ca pe niste animale?
Ironia face ca de la acest gand inalt al marelui scriitor sa plonjam exact in cealalta extrema, opusa violentei si care – de ce sa nu recunoastem? – este inspirata de ideologia corectitudinii politice. Asa au aparut asociatiile pentru protectia animalelor, care nu au intarziat sa-si ia avant si sa elaboreze chiar o legislatie pentru ocrotirea acestora, legislatie care, impingand lucrurile la limita, ajunge, nici mai mult, nici mai putin, sa-l faca pe animal… egalul nostru!!! Aberatie, desigur, incalificabila!
Intr-o asemenea lumina, avand in vedere asemenea excese, cel care si-a maltratat calul are tot dreptul sa se intrebe: Cum adica? Sa fac puscarie ca ultimul talhar doar pentru ca am dat cu pumnii si picioarele intr-o gloaba? Intrebarea sa este legitima, dar pe de alta parte nu are nici o scuza pentru comportamentul sau… animalic! Taranul nostru si-a iubit mereu animalele. Cea mai buna dovada este data tocmai de o exceptional de variata si pitoreasca onomastica. Numindu-si in fel si chip animalele, taranul a demonstrat ca este legat de ele si ele fac parte din universul vietii sale. Dar, in egala masura, le injura si le bate cu foc. Considera, poate, ca acesta este un comportament mostenit din mosi-stramosi, de la care nu se poate abate nici cu o iota. Europenii sunt la randul lor oripilati in fata unei asemenea purtari. si atunci, evident, vin cu normele lor privind eutanasierea porcului, pentru a se evita cruzimea presupusa de traditionala injunghiere. Dar o asemenea atitudine nu este oare la fel de scandaloasa ca cealalta extrema, a brutalitatii fara rost? Pana la urma, tot calea de mijloc este cea mai buna. Sa nu ne torturam animalele, dar cand e vorba de sacrificarea lor, mai ales cu prilejul sarbatorilor, s-o facem asa cum trebuie, fara sulemeneli… umanitariste!
