Vestea căderii avionului oficial polonez care-i adăpostea pe toţi înalţii oficiali ai Poloniei ce aduceau un pios omagiu victimelor masacrelor staliniste de la Katyn a fost atât de neaşteptată încât, în afara regretului imens şi a compasiunii fraterne îndreptate către poporul de care ne leagă atâtea episoade ale trecutului, ca şi frăţia întru UE, nu mai rămânea decât consternarea. Există pierderi care lasă urme adânci chiar şi atunci când asistăm la dispariţia unei singure persoane semnificative pentru mersul înainte al unei comunităţi. Dar când dispare o pleiadă întreagă de responsabili cu destinul actual al unei ţări şi al unui popor lucrurile iau o întorsătură şi mai tragică. Înclin deci capul, împreună cu ceilalţi români, în faţa durerii polonezilor de pretutindeni şi păstrez o clipă de reculegere în semn de respect faţă de cei plecaţi ad patres, la strămoşi.
Nu este de subestimat criza momentană în care o asemenea lovitură de destin îi aruncă pe cei care o suportă. În acelaşi timp însă, un astfel de moment arată exact capacitatea de reacţie a unei populaţii şi a instituţiilor statului care o administrează şi reprezintă, permiţând evaluări. De aceea, îmi permit să observ că în Polonia, ca în toate ţările de o anume tradiţie şi stabilitate, oricâţi oameni reprezentativi ar pieri, instituţiile continuă să funcţioneze. Iar asta ar trebui să-i întărească atât pe polonezi, cât şi pe cei care privesc cu încredere şi simpatie în direcţia lor. Criză morală şi cădere nervoasă, actuala cumpănă nu devine, astfel, totuşi şi o criză politică. Există alţi oameni politici, alţi militari şi experţi bancari care trebuie şi îi pot înlocui la manetele câte unui domeniu pe cei plecaţi intempestiv dintre noi.
Nu pot, în asemenea clipe, să nu mă întreb ce anume s-ar întâmpla – Doamne fereşte! – într-un caz similar în ţara noastră. Unul dintre răspunsuri este că, o grea pierdere de acelaşi fel, ne-ar lipsi de câţiva actori sonori şi foarte vizibili ai scenei noastre publice. Dar la noi sentimentul cotidian este că instituţiile sunt prea puternic turate în jurul personalităţilor acestora, bune sau rele, indiferent cum le judecăm, acţionând, respirând chiar, în ritmul pe care, în chip voluntarist, cu mult praf de puşcă şi cu îndemnuri şi chiuituri sesizabile de la mare distanţă, îl imprimă oamenii respectivi. La prima vedere, acesta poate fi un lucru bun. Impersonale prin însăşi natura lor, instituţiile româneşti prind, în acest fel, un fel de viaţă şi par mai însufleţite sau, cel puţin, mai zgomotoase decât dacă s-ar manifesta conform codurilor germane, austriece: cu sobrietate şi decenţă, în linişte şi cu efecte substanţiale. După ce mai priveşti un pic chestiunea, regreţi că totuşi la noi instituţia nu este decât un soi de plastilină în mâna celui care stă pe capră. Diferenţa este aidoma celei dintre rezolvarea cu heirupul, în stil de campanie, a problemelor curente şi permanente, în locul unei abordări cotidiene după nevoi, eficiente, dar mai difuze şi mai silenţioase.
Dintr-un alt unghi de vedere, înghiţirea de către neant a eşalonului unu al puterii României – nu acum, ci oricând în ultimele decade – ar destructura, la niveluri de profunzime, destul de puţin funcţionarea statului nostru. Cum maniera în care gestionează el realitatea este asemănătoare Congresului de la Viena, unde mai mult se valsa decât se discuta, plenul fiind decorativ şi doar tratativele de pe culoare, de pe scări şi din dependinţe fiind efective, nu încape îndoială că, după bocete şi panaramă, complexele de putere economico-politico-simbolică şi-ar continua viaţa nedisturbate, la fel ca înainte, împărţindu-şi pe mai departe sferele de influenţă, bătându-se pe terenurile arondate fiecăruia şi industriile drenate de cei aflaţi în competiţie, bombardându-se cu insinuări şi invective pentru suspiciunea că X dispune de „timpi de antenă” mai mult decât Y.
Acestea fiind spuse, le doresc explicit şi fără ranchiună tuturor exponenţilor noştri, mai mari şi mai mici, birocraţi şi mafioţi ori mafioţi şi birocraţi, multă sănătate şi capacitate de a se bucura de cele agonisite într-o viaţă cât mai îndelungată. De belşug nu zic nimic, se ocupă ei singuri de latura asta!
