Poet, prozator și publicist român stabilit în SUA, Andrei Codrescu s-a aflat în România într-un turneu de promovare a cărților sale apărute la Editura Curtea Veche, ocazie cu care a participat și la Festivalul Internațional de Carte Transilvania. Am profitat de ocazie pentru a-l întreba câte ceva despre ce înseamnă să fii scriitor român în America, dar și despre cum se vede România de acolo.
Se mai citește poezie? Cum vi s-a părut lumea cu care ați interacționat acum?
Andrei Codrescu: Trăiesc cu senzația că am vizitat vreo cinci țări diferite în timpul acestui singur turneu prin România. Clujul mi s-a părut plin de poeți interesați de citit și de scris, studenții Ruxandrei Cesereanu sunt entuziasmați, ea face multe experimente, de colaborare, de schimb de experiență cu alte centre. În Cluj se simt o activitate și o atmosferă efervescente. Mi s-a părut că ziarele locale se ocupă de poezie, că sunt multe reviste literare, sălile au fost pline cu oameni care au venit de bunăvoie, nu aduși!
În ceea ce privește cititul poeziei, mulți citesc poezie fără să știe, acesta este lucrul cel mai bun, pentru că la școală te omoară profesorii cu lecturile obligatorii. Dacă poezia apare spontan pe undeva, se citește cu plăcere.
În România există ideea că românii au o cultură mult mai bogată, că suntem mai citiți decât alții. Cât de reală vi se pare această impresie?
A.C.: Dacă vorbim de o cultură mai vie și mai bogată, cred că noi, românii, față de alții, avem o literatură cu o istorie foarte adâncă. Paradoxul este că cei din Capitală, unde există banii și mijloacele necesare, nu se ocupă deloc de provincie, unde cultura într-adevăr înflorește proaspăt, din aceeași tradiție. S-au răsturnat puțin lucrurile, aici sunt birocrații culturii, -acolo sunt oamenii care creează mai mult. Sunt convins că și aici scriitorii cunoscuți lucrează, dar într-o atmosferă în care fie-care luptă pentru mici bucățele din plăcintă, cum spunem noi în America. Bucuria creării, a așezării cuvintelor pe hârtie, bucuria observației au nevoie de timpul și distanța necesare și dacă te preocupă prea mult ceea ce vrea vecinul de la tine, atunci nu prea ai timpul necesar pentru a fi în starea aceea spirituală și mentală specifică scrisului.
Să știți că americanii citesc. Acum s-a echilibrat cititul -online cu cel pe hârtie. Dacă în urmă cu câțiva ani se închideau librăriile, acum au început să se redeschidă și cam 60% dintre edituri vând carte tipărită și vând foarte bine. Oamenilor începe să le placă să cumpere din librării pentru că deodată și-au amintit, lumea literară cel puțin, plăcerea de a te duce -într-o librărie, de a răsfoi ceva despre care nu știai și nu te gândeai că ai dori să citești. Plus că acum în librării există o atmosferă extrem de prietenoasă. Spre sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în librării exista o atmosferă mai rigidă, noi, cei care vindeam cărți, având o atitudine mai elitistă, îi judecam pe oameni după cărțile pe care le cumpărau. Între timp, s-au schimbat lucrurile, poți să bei o cafea, să citești o carte. Librăriile reprezintă un mediu social mai intim și mai plăcut decât rețelele de socializare. Un om care stă în fața unui raft de cărți și se uită la ceva are mai mult în comun cu un alt om decât cu trei dimen-siuni -virtuale care se uită la o altă carte. Tinerii au prins imediat că este mai interesant să te vezi față în față în cafenele, librării, locuri de performance, de diverse manifestări culturale. Mediul virtual este foarte important, dar nu ne-a alienat deocamdată ca omenire.
Se poate trăi din scris în America?
A.C.: Nu, în niciun caz. Există puțini, cei care sunt autori de bestselleruri. Scriitorii de literatură nu pot trăi din scris, trebuie să facă alte lucruri din care să se întrețină. Lucrează în profesorat, care este cel mai la îndemână, în publicitate, public relations, marketing etc. În România, un scriitor poate să trăiască din granturi de susținere de la guvern sau din fonduri de la fundații culturale. Probabil de asta și există certuri, pentru că nu sunt chiar atât de mulți bani, însă unii iau mai mult decât alții.
Cum vi se pare societatea românească acum?
A.C.: Am observat cât este de divizată de când am venit, la câteva zile după ce a fost înlăturat cuplul Ceaușescu. Am crezut atunci că am înțeles ceva din România. M-am întors apoi în iunie ’90, când Piața Universității era în plină revoltă. Am înțeles mai puțin, dar am înțeles. Apoi, după fiecare vizită am înțeles tot mai puțin. De fie-care dată când vin mi se pare mai misterios ceea ce se întâmplă. Societatea românească mi se pare ruptă între extreme și o grămadă de vorbărie care nu se traduce în acțiune. După ‘89 ar fi trebuit să se vadă o privire serioasă la infrastructură și la multe altele, la schimbarea societății în linii mari. Dar asta nu s-a întâmplat. În loc de asta s-au fărâmițat partidele și s-a furat mult. Se pare că și conexiunile dintre cei care au furat și cei care îi judecă sunt ciudate. E un pic ca în supra-realismul literaturii fantastice sud-americane în care dacă tragi un pic de un fir cade toată casa. România are acum reputația că este cea mai severă țară din lume în condamnarea hoților, dar în același timp e privită și ca o goană după vrăjitoare, așa că nu sunt prea sigur ce se întâmplă cu adevărat. De când am venit, m-am uitat de câteva ori la televizor și nu am înțeles nimic. Cu trei zile înainte de a veni încoace, am fost la o galerie de artă din Soho unde a vorbit cu prim-ministrul nostru Dacian Cioloș, un om care a vorbit foarte bine și inteligent. A răspuns decent și precis la toate întrebările. Din păcate, se pare că el va pleca în scurt timp. În România nu a existat șofer de taxi care să nu-mi facă un sumar sumbru al situației din țară sub toate aspectele! Și, după cum știți, regula e să întrebi pe oricine altcineva, nu pe șoferii de taxi! Dar ei mi-au făcut cu multă pasiune o radiografie a societății românești actuale. Nu înțeleg de ce PSD-ul rămâne cu atât de mulți foști comuniști și, chiar dacă rămâne, de ce ideile, ideologia sunt aceleași?! Unde sunt idealiștii, tinerii care s-au dus la Cambridge, la Oxford? Unii au rămas acolo, dar unii sunt sigur că au revenit. Unde sunt? Unii mor tineri, dar unii mor prea târziu, asta este!
Ce rol joacă limba maternă pentru un creator care trăiește și scrie într-o altă cultură?
A.C.: Limba maternă are o influență fundamentală, dar nu necesară. Este o influență care te însoțește toată viața. Când eram copil, vorbeam germana cu mama și cu freulein, care avea grijă de mine, ungurește cu un prieten de pe stradă și românește cu un altul. Când m-am dus în America și mi-am dat seama că există limbi diferite mi-a înghețat sufletul, deoarece eu credeam că există o singură limbă pe care o vorbești într-un fel cu un prieten și în alt fel cu celălalt prieten. Am învățat în românește poezia marilor poeți români în liceu și când am ajuns în Ame-rica am fost preocupat de cum să scriu poezie în engleză care să conțină și tot ceea ce știam din limba română. Din fericre, am avut noroc să ajung în America în 1966, când era o societate în mare mișcare, când tineretul era ospitalier, generația noastră era în plină revoluție împotriva războiului din Vietnam și eu eram un exilat literar într-o lume în care se exilau metaforic oamenii. Atunci, am învățat de la prietenii mei cum văd poeții noi, de avangardă, lumea. Și ceea ce am învățat este că lumea, nu numai cea poetică, chiar lumea desenului anonim, este extraordinară. Poezia a fost catalogată de critici într-un fel de zonă de idei înalte. Eu știam foarte bine cum să scriu și să mă înalț imediat într-o zonă metafizică, dar despre lumea orizontală în care chiar trăiam nu știam cum să scriu. Și m-au învățat Thomas Berger, Ted Berrigan și alții, și atunci s-a întâmplat ceva interesant, cred că unic pentru mine, poate și pentru alții: am pus laolaltă înălțarea asta în metafizică cu lumea lucrurilor dimprejur. E ca un fel de cruce cu patru dimensiuni și, cum spunea un poet, aceste patru dimensiuni sunt suficiente, celelalte vor veni de la sine.
Oricât de bine te-ai integra într-o țară, rămâne undeva acolo, într-o cutiuță a minții și a sufletului, apartenența la originea ta?
A.C.: Sigur că rămâne ceva, și nu numai că rămâne, dar ea face parte constant din gândirea ta, în general din gândirea despre poezie. Limba engleză s-a adăugat, în mod natural, poeziei românești din mine.
Un lucru pe care l-am făcut voit, de exemplu, a fost să-i învăț pe americani despre poezia română. Am avut o emisiune la radio unde am vorbit mult despre România culturală, despre poezie. Mă îmbogățește faptul că am o limbă “secretă”, a mea, în America. Engleza mea are accent, nu se citește acest lucru pe pagină, dar există. Nu este în niciun caz o ruptură, este altceva, ceva care îmbogățește.
Are un rol scriitorul în dinamica societății în care trăiește?
A.C.: Are un rol pe care și-l asumă donquijotesc, dar și-l asumă, trebuie. Dacă scrii numai pentru estetică sau cercul în care exiști este doar un simplu exercițiu. Dacă nu crezi cu tot sufletul că poți schimba lucrurile, fie că le distrugi, fie că le îmbunătățești, dar ai un efect, atunci nu mai are niciun rost scrisul. Scriitorii trebuie să fie implicați în societatea în care trăiesc nu numai ca funcționari sau ca oameni în poziții de putere – de fapt, asta le ucide scrisul –, dar trebuie să creeze în poezia lor, pentru oamenii care pot să o citească, -unelte pentru schimbare.
Se mai întâmplă ceva în curentul Dada sau el a rămas doar o istorie frumoasă?
A.C.: Mișcarea Dada a fost un spirit care nu a ruginit. Multe din mișcările avangardiste au ajuns acolo unde mor toate, în muzeu. Suprarealismul, de -exemplu, a ajuns în muzeu pentru că are un stil pe care-l poți identifica. Curentul Dada nu a dorit de la început să aibă un stil, singurul principiu Dada a fost cuvântul nu, absolut nu. Acel cuvânt a fost foarte puternic în momentul fondării, în mijlocul primului război mondial, când Tristan Tzara și prietenii lui de la Cabaret Voltaire au protestat în felul lor contra războiului. Orașul era plin de exilați, de răniți, de oameni care-și pierduseră familiile în război, era o atmosferă puternic încărcată de emoții. Dada a fost motorul inovării în secolul 20. Cele mai bune manifestări din secolul 20 au avut în ele spiritul Dada și au recunoscut acest lucru. Primul dadaist a fost de fapt Marcel Duchamp, care trăia în New York. Ce a făcut Tzara a fost să internaționalizeze mișcarea, să-i facă reclamă și să coalizeze un grup de inovatori. Dada nu este un ism, cum era futurismul și altele. În cartea “Ghid Dada pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă șah” am pus metafora asta în titlu, ca un joc între ideologii, cea a lui Lenin, care era un om de vârstă mijlocie, ce pierduse deja o revoluție în Rusia în 1905, și Tzara, un tânăr ce spunea nu culturii care a produs războiul, al universului care duce la război, spunea nu unei literaturi care se complăcea și colabora cu sistemul care a dus la război. Pentru Tzara, drumul spre libertate trecea prin artă; pentru Lenin, prin uciderea în masă. Ar fi trebuit ca șahul să nu aibă reguli, dar a avut. Până aproape de sfârșitul secolului 20 când s-a prăbușit comunismul se părea că Lenin a câștigat jocul pentru că a creat într-adevăr o societate ce părea învingătoare, dar după prăbușirea comunismului se pare că Dada este nu numai o mișcare artistică, dar și un mod de a scăpa din casa de sticlă în care ne țin internetul și supravegherea continuă. Jocurile Dada reprezintă de fapt singurele moduri de existență care nu pot fi înțelese de o birocrație, de un stat sau de o instituție fiindcă sunt jocuri absurde și paradoxale care destramă logica unei instituții sau a unei șefii. Integritatea curentului a fost cuvântul Dada și cuvântul nu, pe care l-a pronunțat și Eugen Ionescu în România. Curentul Dada a dat naștere unor noi forme de exprimare în muzică, în teatru, operă, dans, pictură. Chiar când arta dădea semne că o să moară de plictiseală și oamenii care se uitau la ea vor muri tot de plictiseală, deodată a apărut ceva care era scandalos și interesant – curentul Dada!
CV
Originar din Sibiu, Andrei Codrescu a emigrat în SUA pe la mijlocul anilor ’60. În 1970, primul său volum în limba engleză a fost răsplătit cu premiul Big Table Poetry. A continuat să publice romane și poezii. A predat literatură la câteva universități din SUA și a înființat revista Exquisite Corpse: a Journal of „Books&Ideas“
