Este greu să îţi păstrezi calmul şi luciditatea în aceste zile îmbâcsite de o degradantă avalanşă de minciuni deşănţate, de impostura agresivă şi de analiza cinică. În zile dominate de „Chutzpah”, cum atât de inspirat a folosit colegul meu de presă, Sorin Ioniţă, termenul din idiş (expresia va face carieră), parcă nu îţi mai vine decât să îţi pui poalele în cap şi să pretinzi că nimic nu e real din ceea ce se vede. Ceea ce mă duce cu gândul la un jurist medieval ce spunea odată, într-o formulare tipică pentru acele vremuri, că ficţiunea imită natura şi că, prin urmare, ficţiunea are un loc în lume doar acolo unde are loc şi adevărul.
Cuvinte care ar trebui să fie de mare tâlc în aceste zile, mai ales pentru cei din USL, căci aceste cuvinte postulează adevărul ca principiu ontologic, ca dat natural al existenţei şi în consecinţă, ca un fenomen şi fapt social călăuzitor, un ţesut din care se construieşte până şi ficţiunea, ficţiune care este aşadar parte a adevărului. Dar să vedem cum se aplică toată această chestiune la noi. Păi mai întâi, prima ficţiune este cea conform căreia acţiunea de suspendare a preşedintelui a fost o luptă pentru restaurarea statului de drept. Lăsând la o parte faptul că nu există dovezi clare cu privire la încălcarea gravă a constituţiei de către preşedintele Băsescu, a suspenda un preşedinte prin acţiuni care încalcă grav statul de drept bate scopul iniţial şi decredibilizează toată povestea. O fi fost neştiinţă, nepăsare sau rea-credinţă, nu prea mai contează. Prin urmare, adevărul este că nu suspendarea ci prevenirea demiterii la referendumul din 29 iulie se prefigurează ca o luptă de restaurare a democraţiei de drept (să fiu bine înţeles, aici nu e vorba de persoana lui Băsescu, aş fi argumentat exact acelaşi lucru dacă era vorba de Antonescu; viaţa îmi va da poate această ocazie).
A doua ficţiune a acestor zile este că acum se dă o luptă politică ideologică stânga-dreapta, că ne aflăm în registrul politicii business as usual. Nimic mai fals şi mai cinic (aveţi răbdare, nu săriţi). Încălcările statului de drept semnalate deja în cei mai duri termeni de Comisia Europeană suspendă logica bătăliei politice democratice şi ne transpune într-un spaţiu extra-constituţional care anulează politicul sau care dimpotrivă, îl emană în stare pură, neîngrădită. Oricum ar fi, e periculos! Dar adevărul care corespunde acestei ficţiuni este că acest referendum poate ajunge o luptă stânga-dreapta în măsura în care electoratul USL se va plia pe cerinţele reprezentaţilor săi suprapunând pe falia stânga-dreapta a politicii „normale” un clivaj al abordării mai mult sau mai puţin laxe şi arbitrare cu privire la statul de drept. Acest scenariu de coşmar nu ar fi un lucru nou. În fapt, ne batem cu el de la începuturile republicii noastre. Nu e de pildă nici un secret că electoratul tradiţional al PSD nu a dat niciodată doi bani pe chestiunea statului de drept sau al luptei anti-corupţie. Ceea ce e nou însă în această ecuaţie e virulenţa cu care, după o perioadă de acalmie în care credeam că am scăpat, problema reapare la suprafaţă.
În fine, a treia ficţiune este cea conform căreia toţi politicienii sunt o apă şi un pământ, de genul sloganului strigat dăunezi în Piaţa Universităţii, cum că „PDL-USL, aceeaşi mizerie”. Să-mi fie scuzată lipsa de delicateţe, dar acest slogan miroase fie a prostie, fie a rea-credinţă, fie a lipsă de discernământ şi judecată politică. Lucrurile sunt vizibile de pe Marte. Cred că nici măcar în perioada 2000-2004 România nu a avut parte de o asemenea opoziţie internaţională de la cele mai înalte forumuri politice europene din cauza tâmpeniilor pe care le-am făcut săptămânile acestea în politica internă. Mai mult, un asemenea mesaj este absolut dăunător democraţiei noastre deoarece dă dovadă de o retorică anti-sistem neînduplecată, deoarece cultivă lipsa realismului politic şi pentru că uniformizează pe toată lumea, contribuind la blocarea politică a oamenilor de bună-credinţă atât din PDL cât şi din USL sau de la alte partide. Într-un cuvânt, este un mesaj care agravează situaţia, nicidecum să o uşureze. Nu e chiar întotdeauna bine să fii trendy, hip sau cool.
Dar după acest plonjon în actualitate să luăm puţină distanţă şi să privim dintr-o perspectivă mai largă. Să începem aşadar cu începuturile. Adevărul este că la revoluţie nu am avut din fericire nici iacobini care să lichideze „duşmanii” poporului proaspăt iluminat, dar din păcate nici girondini care să cheme la dreapta judecată pe toţi cei responsabili de crimele comuniste şi dezastrul regimului. Am avut însă parte de o largă pătură de „gate goale”, „fără ciucuri”, „fără nădragi” (traduceri ardeleneşti la liber a franţuzescului „sans-culottes”), constituită într-o masă de manevră adesea imbecilizată de pauperism şi propagandă care până la urmă a dat în bună măsură faţa politicii noastre din tranziţie. Această masă a fost din păcate expresia halului de subjugare la care a reuşit junta comunistă să supună naţiunea română. Acestea fiind condiţiile de pornire, ceea ce am moştenit de la elita comunistă a fost o cultură constituţională schmittiană şi una politică machiavelică, cu observaţia că atât Schmitt cât şi Machiaveli au fost pervertiţi la cele mai insidioase forme pentru a corespunde mânuşii fărădelegii post-comuniste.
Aşadar, nu am construit o constituţie deşteaptă care să precizeze clar relaţiile dintre puterile statului şi care să contribuie la parcurgerea lină a conflictelor politice, ci am construit o constituţie şmecheră prin care să putem să fentăm adversarul, să fandăm legea şi eventual prin care o găşcă neo-comunistă cu faţă umană (scuzaţi-mi scolasticismul) să fie nesfârşit la putere. Această cultură politică se pare că o decontăm ad infinituum. După cum am mai argumetat şi de alte dăţi, ieşirea din această situaţie e relativ simplă: o nouă constituţie, un start nou!
Mai departe, adevărul este şi că, plecând dintr-o asemenea situaţie, am moştenit de la comunişti gustul leninist-stalinist extrem de nefast pentru răsturnarea realităţii ca tehnică de luptă politică. Cu alte cuvinte, minţim la Bruxelles, minţim la televizor, la guvern, minţim, minţim. Şi minţim din nou. Minciuna devine un mod de viaţă, iar răsturnarea realităţii un principiu al existenţei politice. Toate amplificate la staţii de difuzare.
Dar răsturnarea realităţii ca tehnică politică are o mare problemă, cea mai mare aş spune: Adevărul. Adevărul care aşa cum a fost acesta prezentat la începutul articolului, creşte peste tot acolo unde creşte şi minciuna, ficţiunea sau denaturarea; care are o dimensiune ontologică atât de profundă şi o prezenţă socială atât de puternică, încât nici măcar regimurile totalitare nu au reuşit vreodată să îl anihileze în totalitate. Adevărul sau adevărurile, oricare ar fi acelea, sunt moartea minciunii. Iar o strategie politică bazată pe răsturnarea realităţii nu poate decât să piardă. Toate regimurile totalitare, formele extreme de răsturnare a realităţii, stau mărturie acestui lucru. Ca să mă exprim plastic, ontologia bate tot. Înţelepciunea pare aşadar că a ocolit liderii USL la momentul de faţă.
Soluţia pentru a reveni pe o pantă a învingătorilor e relativ simplă pentru USL: întoarcerea la adevăr prin pocăinţă. Pocăinţa şi adevărul sunt un gest de minimă igienă socială, de propăşire politică dar şi de redempţiune individual-escatologică. Vestea bună e că toate acţionează în acelaşi sens. Iar efectul imediat al renunţării la minciuna sistematică va fi o simţitoare creştere a propriei puteri, putere care va fi de asemenea mai bună. Pentru toţi. Ne căim întru o reală politică a decenţei?
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
