Sunt câteva decenii de când, în Franţa, a fost lansată formula „l’ère du soupcon”, era suspiciunii. La noi, pe aceste „plaiuri mioritice”, era suspiciunii domnea de mult, de la instaurarea regimului bolşevic. În locul exploatării omului de către om se pusese suspectarea omului de către om. Fiecare îl bănuia pe fiecare, aici, la noi, că ar putea să-l „dea în gât” cu o simplă informaţie la Securitate. Un mod deloc subtil de distrugere a relaţiilor umane, în ultimă analiză a ţesăturii sociale. Cel dintâi efect al suspiciunii generalizate, un cancer al societăţii, a fost neîncrederea generalizată. Întâi în „viitorul luminos al omenirii”, pe care ni-l croiau cu lagăre de concentrare şi teroare instituţio-nalizată. Pe urmă în tot ce mişcă, „râul, ramul”…
După căderea regimului comunist, primul lucru care ar fi fost de reconstruit ar fi fost încrederea. Încrederea fiecăruia în fiecare, încrederea cetăţeanului în stat, în cei pe care i-a ales să-l guverneze. Or, vechile reflexe ale neîncrederii cronice au continuat să lucreze, astfel încât alegerile au adus la putere oameni care nu s-au dat în lături de la a prelungi vechea neîncredere prin ac-ţiunile şi vorbele lor. Că asta au făcut un Ion Iliescu şi unii din jurul lui nu e de mirare şi nu era o surpriză. Surpriza poate să fi fost faptul că tocmai aceia care susţineau că fac un alt tip de politică nu s-au arătat esenţial-mente deosebiţi de ceea ce, pe faţă, detestau. În anii ’90, prin locurile publice cu mici sau mari aglomerări umane auzeai formula „toţi sunt la fel”. Era singurul mod al departamentelor de manipulare, păstrate cu sfinţenie în activitate, de a-i proteja pe ai lor. Părea primul pas totuşi spre desprinderea de urmaşii lui Ceauşescu. Păi, îţi ziceai, dacă toţi sunt la fel, atunci hai să vedem cum e şi cu ăştia, cu ţărăniştii, sau cu ăştialalţi, cu liberalii. Îţi ziceai şi făceai. Băgai, adică, adânc buletinul votat altfel în urnă. Şi până la urmă ajungeai să dai dreptate răspândacilor securişti, în misiune oriunde erau mai mult de doi oameni la un loc.
În adâncul sufletului totuşi, oamenii nu credeau că toţi sunt la fel şi se uitau disperaţi în jur, doar-doar or vedea unii pe al căror cuvânt să se poată baza, pe ale căror promisiuni să-şi poată clădi proiecte, fie şi modeste, de viitor personal şi al familiilor lor. Cei cu o mai slabă ţinere de minte s-au repezit spre Vadim. În paranteză fie spus, nu demult, acelaşi tip de oameni s-au repezit să-l aclame pe Dan Diaconescu drept salvator. Alţii, mai pioşi, iubitori de locuri comune religioase, îl au pe actorul Dan Puric drept salvator. Mă rog, ăsta e mai mult mântuitor decât salvator, ceea ce îi poate asigura o celebritate de mai lungă durată, pentru că mântuirea nu presupune bunuri în această lume, ci dincolo. Dar, ca partid, căci de asta e vorba în principal când se caută salvatori, s-a găsit, acum mai bine de şase ani, un partid mic, curat ca lacrima, care nu avea în el inşi cu dosare penale, care voia numai şi numai binele. I se spunea PD, acum i s-a mai adăugat un L în coadă, de la dnii Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan (un liberal care cu puţin timp înainte de convertire îl avea ca idol tot pe I. Iliescu!). Şi salvatorul salvatorilor, dl din fruntea sa, Traian Băsescu.
Dl Traian Băsescu a fost numai miere şi zâmbete de câte ori se întâlnea cu oamenii sărmani. A fost ales. A fost reales. Şi, deodată, ce să vezi? Dl preşedinte Traian Băsescu nu mai este miere şi zâmbet cu oamenii sărmani, deveniţi şi mai sărmani din cauza superinundaţiilor de anul acesta. Să auzi, să vezi şi să nu crezi! Sigur, oamenii aceia sărmani nu mai sunt nici ei nişte naivi, nenorocirea şi guvernările PDL i-au călit. Au auzit că se vor face diguri, nu s-au făcut. Au auzit că o să le fie mai bine şi nu le este, dimpotrivă. Au auzit că se vor face autostrăzi şi nu le-au văzut. Iar a ajuns la ordinea zilei boala lui Bulă, neconcordanţa între simţuri: nu văd ce-aud. Însă dl Traian Băsescu are simţuri foarte ascuţite, domnia sa a simţit – sau chiar presimţit – că este, de data asta, înconjurat de neîncredere şi s-a supărat pe neîncrezători. Oare nu pe cei care produc zi de zi şi în proporţie de masă, vorba unei formule din alte timpuri, neîncredere trebuia să fie supărat preşedintele ţării? Întreba şi ziaristul pus la punct cu SPP-ul, aşa cum ar face te miri ce îmbogăţit care-şi pune garda să-i înlăture pe cei nedoriţi din apropierea lui. Întrebau şi pensionarii, e drept, sătui şi ei de amabilităţi şi nu tocmai blânzi când li s-a dat câte una în bot de să ţină minte.
Dl Traian Băsescu îşi bătea joc, mai pe la începutul mandatului său dintâi, de Emil Constantinescu, învins de Securitate. Iată-l şi pe domnia sa învins de propriile decizii, de propria guvernare. Cine e de vină? Ziariştii, acest pericol pentru securitatea statului (!), pensionarii pândiţi de impozitarea cu 16% în locul reducerii de 15%, sinistraţii cu case de paiantă pe care nu le asigură nici dracu’ şi totuşi dl preşedinte îi sfătuieşte să le asigure? Aceste întrebări nu au decât un singur răspuns, iar dl preşedinte îl ştie. Cât despre dvs., îl ştiţi şi dvs., îl trăiţi (bine?) pe propria piele. Alo, SPP-ul, daţi la o parte poporul, că dl preşedinte vrea să vadă militarii! Că ăştia sunt disciplinaţi, nu întreabă şi deschid gura numai ca să spună ritmat: „Să trăiţi, domnule preşedinte!”.
