Curg semnalele că iarăşi nu vom fi primiţi în Schengen. Cine mai e de vină de data asta? E important răspunsul, pentru că în mod evident nu facem ce trebuie ca să intrăm. Dar nu e un răspuns aşa simplu cum pare, deşi am auzit că sute de oameni şi-au pus o etichetă cu numele Schengen (ortografiat Shengen cel mai adesea) pe identitatea lor de Facebook. Dar nu e aşa simplu să înţelegi cine e de vină, mai ales dacă te informezi din sursele de partid sau facţiune, cum a ajuns să fie mai toată presa din România.
Să încep cu MCV. E o idee comună că din cauza MCV şi, mai general, a corupţiei nu intrăm noi în Schengen, nici măcar cu aeroporturile, unde clar suntem pregătiţi de mult, am investit serios şi merităm să intrăm. De vină ar fi Antonescu şi Ponta, care când unul, când altul vor să pună gheara pe justiţie şi aşa mai departe. Realitatea e mai complicată şi e reflectată de întrebarea manifestanţilor de duminică: DNA, DNA, ce-ai făcut cu Roşia? De când a fost pusă întrebarea asta de peste treizeci de ONG-uri era timp destul să se dea un răspuns de către purtătorul de cuvânt. Dar răspunsul nu a venit, deşi el e scurt: nimic. Nu s-a făcut nimic într-un dosar a cărui listă neagră, care a crescut de la primele treizeci de nume la peste patruzeci şi cinci pe Româniacurată.ro, conţine numele preşedintelui, al premierului actual, ale mai multor miniştri trecuţi şi prezenţi, a vreo doi foşti prim-miniştri şi ale mai multor foşti şi actuali şefi de servicii secrete. Aşa stăm. Or, acesta nu e genul de caz la care procurorii-şefi, etern numiţi cu delegaţie la DNA, să aibă puterea să facă ceva; chiar dacă ar avea curajul să înceapă, nu ar putea duce la capăt o asemenea anchetă. Cum să îndrăznească vreun procuror să spună că investiţia nu e oportună economic când ea e lăudată pe faţă la cel mai înalt nivel. Pe aranjamentul actual, în care cine e delegat poate fi la fel de uşor şi revocat, iar şefii au numiri de maximum doi ani sau prelungiri, DNA are ca prioritate doar MCV-ul. MCV-ul are priorităţi bune, de exemplu Înalta Curte, a cărei curăţare este un succes istoric pentru DNA, dar nu e echivalentul unei justiţii oarbe şi imparţiale. De exemplu, fondurile europene nu sunt printre priorităţi sau nu ne-am face de râs trimiţându-l în judecată doar pe Obreja, organizatorul galei Bute, şi nu pe oficialii care i-au dat banii, cu Elena Udrea în frunte – sunt convinsă că lucrurile vor sta altfel când aceiaşi oameni de la DNA vor lucra direct pentru prim-procurorul european creat de Viviane Reding, aud de la distanţă cum bat din pinteni să scape de constrângerea politică şi să poată acţiona neîngrădit. Pentru că e o ipocrizie să pretinzi că nu există constrângere politică la DNA şi că suntem protejaţi de vreun nume sau altul. Unica soluţie este ca toate numirile de şefi acolo să le facă CSM, prin concursuri pe merit, fără amestec politic, indiferent cine semnează numirile la sfârşit. Faptul că soluţia asta nu e populară nici cu Băsescu, nici cu Ponta spune multe despre cine are răspunderea eşecului Schengen. Nu suntem pregătiţi să lăsăm liberi DNA şi profesioniştii săi, iar manifestanţii de asta nu prea ştiu ce să strige în faţă la DNA, deşi toţi vor ca această instituţie să fie mai independentă şi mai puternică. Nu uitaţi că în faţă la Cotroceni lumea striga: „Jos Băsescu şi Roşca Stănescu!“ de acum două săptămâni, special ca să transmită acest mesaj – pierdut de media. Parlamentul, mai ales, e de vină că nu avem curajul, ştiindu-i cum sunt, să introducem o modificare la vreo lege de frică să nu ieşim mai prost. Că altfel e clar ce e de făcut, nu? Mandate pentru procurori-şefi mai lungi decât cele politice şi care să cadă între ele, proces de selecţie pe merit integral organizat de CSM şi să nu mai auzim de amestecul ministrului Justiţiei, premierului sau preşedintelui – şi am rezolvat cu MCV. Nu e nevoie de schimbări constituţionale: că şi ministrul Justiţiei, şi preşedintele pot semna, ca monarhul constituţional, ce iese din concurs. Dar parlamentarii preferă să sape tranşee în jurul lui Vosganian sau al altora, iar şefii de partid de ascund după litera legii – de fapt, toţi sapă la şanţul Schengen şi pe faţă.
Dar am îndoieli că mai ales de la MCV ni se trage nouă, că bulgarii au cam rezolvat problemele lor, au dat şi poliţia pe mâna europenilor şi tot au probleme. Păi, să trecem atunci la chestiile serioase. De ce le pasă europenilor mai mult şi mai mult şi va figura proeminent pe agenda alegerilor la Parlamentul European la anul? De migranţi – şi sunt îngroziţi de fluxurile care vin din şi prin România şi Bulgaria. Ce facem noi să-i liniştim? În noiembrie 2010, Teodor Baconschi, ministrul de Externe al României din acea vreme, şi Vlad Filat, premierul de atunci al Republicii Moldova, semnau un document intitulat „Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră“. Dar tratatul nu a fost niciodată ratificat de partea română, deşi moldovenii aşteaptă de mult (există fonduri europene care ar îmbunătăţi mult viaţa oamenilor de la frontieră care atârnă de semnătura asta), iar preşedintele Traian Băsescu le-a transmis textual: „Aşteptaţi degeaba. Trebuie să fiu foarte deschis cu dumneavoastră“. Nu ştiu exact când şi cui a cerut şeful dezlegare pentru a declara astfel public că încalcă o semnătură oficială fără un mandat de la alegători (ar fi fost una dintre întrebările periculoase de care s-a ferit cu grijă în dezbaterea unu la unu), dar e cert că nici un alt şef de stat din Europa nu ar spune public aşa ceva. A băgat de seamă vreunul din toţi cei care-şi pun etichete Schengen această enormitate? Imediat din anturajul cancelarului Angela Merkel au apărut insistenţe să ne ţinem de cuvânt. Moldova a devenit un caz favorit în Germania şi la Bruxelles, iar cu ajutorul preşedinţiilor din Est, toate active şi mai competente ca noi să ajute Moldova şi să combată Rusia, s-au făcut şi se fac eforturi să o ţinem pe orbita europeană şi să nu o lăsăm să cadă ca Armenia. De ce le blocăm chiar noi, oferind Rusiei asemenea arme? La un minut după ce asemenea enormităţi sunt emise de noi, diplomaţii ruşi le prezintă la Berlin ca să arate că nu sunt ei agresorii. De ce am dat practic coordonarea asistenţei noastre către Moldova serviciilor secrete, nu orice ţară îşi plăteşte prin ambasade agenţii de influenţă şi coordonează până şi societatea civilă prin servicii? De ce? Occidentalii sunt cu noi, nu se opun nici unei uniri potenţiale (nu ar fi împiedicată de semnarea tratatului, care e pură demagogie), ce nu vor este să dăm mereu paşapoarte fără control la moldoveni şi să îi ambarasăm când ei se chinuie să negocieze Transnistria cu ruşii. Răspunsul în ce-l priveşte pe Traian Băsescu ni-l dă chiar el: „Eu nu sunt un şef de stat la care cineva să sune să-i spună ce are de făcut. Gândiţi-vă că sunt penultimul ca vechime în Consiliul European, deja am devenit o bibliotecă a şedinţelor “. Asemenea afirmaţii nu mai ţin de domeniul raţional, nu mai au nici măcar simţul ridicolului şi te cam înfiori când mai ai un an vulnerabilitate la vârf, până să ne temem pe bună dreptate că vine Antonescu, uite pe cine avem acum să reprezinte interesele noastre, ba chiar şi pe ale bieţilor basarabeni.
În sfârşit, dar şi ce e mai important vine la urmă. Se ridică interdicţiile de muncă de la 1 ianuarie 2014 pentru români, un tribunal provincial german a deschis drumul egalităţii în ce priveşte accesul la fondurile sociale, iar Europa de Vest nu e pregătită să facă din ficţiunea integrării noastre un fapt. Dimpotrivă, la nivel interguvernamental se fac rapizi paşi înapoi şi se restrânge acordul Schengen prin toate mijloacele. Astă-vară la Frankfurt, poliţia de frontieră le cerea românilor dovada materială că au din ce trăi ca să îi lase să intre în spaţiul Schengen. Am început să fac scandal că e ilegal, luând partea unor compatrioţi. Puţin le pasă însă la frontieră de legea europeană, toată lumea cere excepţii zilele astea, iar acordul de la Schengen nu ştiu cât va rezista: sunt cel puţin 50% şanse ca peste cinci ani să avem o variantă restrânsă în loc. Să fim realişti: ce e teribilă e diferenţa de nivel de trai, din asta se trag şi problema cu romii şi totul. Ţările noastre sărace cad mereu sub radarul european, care presupune aşa… un fel de ţară medie când formulează soluţii comune. Numai săptămâna trecută într-un grup de experţi al Comisiei Europene m-am chinuit să înlocuiesc exemplele de bună guvernare din raport cu unele mai pe media europeană. Ce aţi spune dacă România ar primi recomandarea să nu mai asiste la domiciliu bătrânii cu mobilitate limitată, oferindu-le în schimb bani să facă fitness să se mai poată duce singuri la piaţă un an sau doi fără a greva bugetul de asistenţă al statului? Colegul meu danez nu înţelegea de ce vreau să scot frumosul lui exemplu (că e cinic pentru Grecia, care trebuie să taie o treime din bugetul de sănătate anul ăsta, România, Bulgaria, până şi Italia, care nu au nici alocaţia pentru bătrânii singuri, nici suficiente săli de fitness…). În alt grup european de experţi, care face un „nou pact pentru Europa“, mă opun cât pot să propunem garantarea unui venit mediu european, nu din liberalism, Doamne iartă-mă, ci pentru că nu se poate, diferenţele de venit sunt prea mari şi nu ar trece niciodată – aşa încercăm câteodată să ridicăm o piatră mică cu o pârghie mai grea ca ea, pe care nu o putem lua în mână… Ideea că există ţări cu probleme de dezvoltare în Europa nu a prins, iar dacă noi nu avem grijă să ne cheltuim fondurile europene… nu vă imaginaţi că stă careva la Bruxelles şi rezolvă pentru noi. Diferenţa e enormă şi uneori halucinantă: marţi la Berlin ne preocupăm să semneze publicul la dezbaterile noastre o hârtie că e de acord să fie filmat dacă din greşeală un cameraman îndreaptă camera spre sală. Vineri, când vin la Bucureşti, cad în universul în care imaginea oricui, ca şi opera, e o pradă publică şi nu există nici un fel de drepturi. Problema nu e diferenţa, ci faptul că cei din lumea întâia prezumă greşit că lumea a treia a adoptat şi practică regulile lor şi se supără când află că nu s-a întâmplat. De asta nu ne vor în Schengen.
E greu să vă spun ce ameţitoare e distanţa asta şi ce puţini suntem cei care încă încearcă să nu taie frânghia celor care atârnă de nacelă. Nu e nevoie, de exemplu, să alimentăm cu nimic presa negativă occidentală: ea va exista mereu deoarece există nevoia publicului de a justifica discriminarea şi rasismul faţă de sărăcia din Est şi Sud. Dar noi, românii, o alimentăm din greu. Avem impresia greşită că aşa ajutăm democratizarea noastră, dar e fals. Pe asta o ajută şi o vor rezolva nu dna Merkel sau MCV, ci oamenii din stradă şi votanţii din circumscripţii, când vor deveni mai atenţi şi mai pretenţioşi. Mă bucur că în marea de ticăloşie şi indiferenţă morală din România, care e tot o formă de ticăloşie, văd aşa de multă lume de caracter adunându-se. Preşedintele Academiei, Ionel Haiduc, la 76 de ani, filosoful Mihai Şora, la 97, au fost la demonstraţia de duminică, vedeţi fotografia pe romaniacurata.ro (cum să-i mulţumim?), Mihai Şora nu a lipsit niciodată de la vreo demonstraţie importantă, ceea ce nu pot spune despre Pleşu şi Liiceanu… Majoritatea membrilor CNA, care au interzis propaganda neadevărată a Gold! Dar la fiecare om de caracter e găsit imediat şi cel coruptibil: nu e extraordinar cum în 24 de ore ca să răspundă directorului Institutului Geologic, contra exploatării, a fost pescuit şi adus la Comisia Roşia Montană decanul facultăţii din Universitatea Bucureşti? De asta după lista neagră cu oamenii politici ne trebuie şi una cu ziarişti şi intelectuali. Dar văd cu bucurie că se înfiripă şi o listă albă.
De asta, dragi concetăţeni, discernământul şi un pic de curaj moral, inclusiv ca să vă despărţiţi de poziţii din trecut, sunt de mare folos zilele astea. Încercaţi să fiţi o parte a soluţiei, luaţi partea caracterului: asta e ce poate ajuta, să punem fiecare o cărămidă, nu să devenim o turmă pentru propagandişti atribuind vini simple unde situaţia e complicată.
