Un puternic scandal ideologic animă lumea culturală şi politică în Franţa, după ce ministrul Culturii a decis retragerea marelui scriitor Céline, acuzat de antisemitism şi colaboraţionism, de pe lista celebrărilor naţionale în 2011. Purtătorul de cuvânt al detractorilor lui Céline este „vânătorul de nazişti” Serge Klarsfeld, evreu născut în România.
Decizia ministrului Culturii Frederic Mitterrand de a scoate numele scriitorului Louis-Ferdinand Céline de pe lista personalităţilor sărbătorite naţional în 2011 (alături de Georges Pompidou şi Franz Liszt), la 50 de ani de la moartea sa, a stârnit vii discuţii în lumea culturală franceză.
Gestul lui Frederic Mitterand a venit ca urmare a cererii Asociaţiei Fiilor şi Fiicelor Deportaţilor Evrei, condusă de istoricul de origine română Serge Klarsfeld, care îl consideră pe Céline un mare scriitor, dar în aceeaşi măsură „o fiinţă abjectă”, ale cărui „imunde scrieri antisemite au contribuit la asasinarea masivă a evreilor”. (Serge şi Beate Klarsfeld sunt cunoscuţi drept „vânătorii de nazişti” care au luptat pentru prinderea şi judecarea, printre alţii, a şefului Gestapo-ului, Klaus Barbie.)
„Sunt inamicul nr. 1 al evreilor”
Céline însuşi a fost conştient de caracterul virulent antisemit al scrierilor sale „Bagatele pentru un masacru” (1937) şi „Şcoala cadavrelor”(1938): „Tocmai am publicat o carte abominabil antisemită. Sunt inamicul nr. 1 al evreilor”, scria el, pentru ca în timpul procesului din 1950 să se apere: „N-am fost un colaborator, ci doar un «absenţionist», iar dacă am plecat în 1944 a fost fiindcă am primit mai multe scrisori în care eram ameninţat cu moartea”.
Cei mai mulţi dintre intelectuali, care nu se sfiesc să-l atace pe omul-Céline, sunt însă împotriva măsurii de a-l exclude de pe lista personalităţilor celebrate în acest an. Regizorul Michel Bruzat se numără printre cei care contestă decizia oficialilor francezi: „Atitudinea Palatului Elysée – căci cred că preşedintele nu e străin de această decizie – mă de¬ranjează. Vezi, Doamne, am descoperit astăzi cine este Céline”. De altfel, preşedintele francez Nicolas Sarkozy se exprimase în „problema Céline”, în 2008: „ Îl poţi iubi pe Céline fără să fii un antisemit, la fel cum îl poţi iubi pe Proust fără să fii homosexual”.
Actorul Yann Karaquillo este unul dintre fanii scriitorului: „Găsesc toată această poveste grotescă, ca să nu spun dezgustătoare. Céline nu are nevoie să fie celebrat, s-a celebrat el însuşi. În plus, dezbaterea se întoarce împotriva celor care au provocat-o. Astăzi internauţii denunţă dictatura lobby-ului evreiesc, care îşi impune alegerile. Bravo!”.
La rândul său, Aliocha, o blogăriţă influentă în Franţa, spune că nu prea contează dacă Céline este comemorat sau nu, câtă vreme nici nu e de dorit ca celebrarea să fie făcută de „bocitorii profesionişti”, care nu se pot ridica la nivelul „geniului deranjant” al lui Céline.
Bernard Henri Levy: Un mare scriitor şi, în acelaşi timp, un ticălos perfect
Istoricul Jean-Noël Jeanneney are o problemă cu termenul de „celebrare” ales de autorităţi, în locul celui de „comemorare”, în timp ce filosoful francez Bernard Henri Levy susţine că „această celebrare ar trebui să servească la explorarea enigmei celui care a fost Céline, un mare scriitor şi, în acelaşi timp, un ticălos perfect”.
„Chiar dacă talentul, geniul nu scuză totul, nu e posibil ca Céline să fie redus doar la rolul de antisemit”, consideră şi literatul Philippe Sollers.
Scriitorul Emile Brani, specialist în Céline, explică: „Din punctul meu de vedere, eu apreciez scriitorul şi nu simt nevoia să salvez presonajul pentru a putea continua să apreciez opera. Ştiu că opera lui conţine violenţă, ură, dar să nu-l onorezi pe Céline e o problemă de morală politică în care nu mă pot pronunţa”.
Jurnalistul Franz-Olivier Giesbert crede că autorul genialelor volume „Călătorie la capătul nopţii” şi „Moarte pe credit” face parte incontestabil din patrimonial naţional francez şi „nici o autoritate morală sau de orice fel nu îi poate lua acest loc”. „Sunt capodopere care, odată citite, îţi schimbă viaţa”, notează ziaristul.
Viaţa şi opera lui Céline
În 1932, medicul Louis-Ferdinand Céline publică primul său roman, la 28 de ani, „Călătorie la capătul nopţii”. Volumul se bucură de succes, fiind tradus în italiană, rusă şi germană şi primind Premiul Renaudot (a fost marele favorit pentru Goncourt).
În 1936 apare cel de-al doilea roman al său, „Moarte pe credit” ce marchează şi primul scandal în care este implicat scriitorul, după ce editorul Denoël îl cenzurează, eliminând pasaje considerate obscene.
În 1937, după o călătorie în URSS, publică „Mea culpa”, urmat de pamfletele „Bagatele pentru un masacru” şi „Şcoala cadavrelor”.
Din cauza antisemitismului său făţiş, Céline intră în conflict cu lumea literară, iar criticii îi devin ostili. Unul dintre cele două pamflete este editat în 75 de mii de exemplare şi va deveni bestseller în timpul ocupaţiei.
În 1939 după ce Franţa declară război Germaniei, Céline devine medic la bordul vasului Chella, care se scufundă lovit de o navă de patrulare britanică.
În 1941 se întoarce la Paris şi publică pamfletul „Bine am mai ajuns!”.
Între 1944 şi 1951, Céline trăieşte exilat în Germania şi Danemarca, fiind acuzat de colaboraţionism.
În 1950 este condamnat la un an de închisoare, la 50.000 de franci amendă, la degradare civilă şi la confiscarea bunurilor.
În 1951 este aministiat, se întoarce la Paris, unde îşi continuă opera: „Feerie pentru o altă dată”, „De la un castel la altul”, „Nord”, „Rigodon”.
La 1 iulie 1961 moare, din cauza unui anevrism.
