Compania Nationala a Huilei Petrosani nu-si poate realiza productia de carbune prevazuta la inceputul anului, iar la ora actuala exista un deficit de aprovizionare a termocentralelor beneficiare. Carbune exista in minele din Valea Jiului, dar oamenii sunt tot mai putini, iar utilajele insuficiente. Mai mult, minerii lucreaza cu manusi de protectie rupte, in fronturi de lucru stramte, sufocante si doar obisnuinta ii aduce zi de zi la lucru, in conditiile in care salariile nu mai sunt de mult motivante.
Productivitate mare, dar productie sub plan
Desi cererea de huila pe piata energetica este mare, unitatile miniere din Valea Jiului nu reusesc sa realizeze programul de productie stabilit la inceputul anului, iar despre o majorare a cantitatii extrase nici nu se poate pune problema. CNH inregistreaza deja un deficit in ceea ce priveste productia de carbune energetic livrata termocentralelor beneficiare de la Mintia, Paroseni si Doicesti de circa 3 la suta.
Deja s-a renuntat la contractul initial, incheiat la inceputul acestui an, si s-a trecut la programul de iarna, convenit impreuna cu Ministerul Economiei si Comertului. Cu toate acestea, productivitatea minerilor este de 115 la suta, astfel ca se poate spune ca ortacii isi realizeaza planul, insa numarul lor este insuficient.
La ora actuala, la CNH mai lucreaza sub 12.000 de angajati, fata de circa 50.000, cati erau in 1996. Acestia ar trebui sa dea o productie de peste 3 milioane de tone de carbune, insa planul este greu de realizat din cauza unor factori cumulativi: numarul insuficient de personal, forta de munca imbatranita, utilaje insuficiente si echipamente de proasta calitate, la care se adauga factorii naturali care afecteaza munca ortacilor, cele mai periculoase fiind focurile endogene.
Minerii vin la lucru din obisnuinta
Pentru a analiza problema la fata locului, am luat ca punct de reper Exploatarea Miniera Petrila, cea mai veche din Valea Jiului si cea mai adanca din Romania. Este o unitate unde se lucreaza cu utilaje clasice, pentru ca zacamantul nu permite aducerea de complexe mecanizate, un loc unde oamenii vin la lucru din obisnuinta si pentru ca oricum nu au alternativa.
In vremurile de glorie, adica pana in 1996, aici erau angajati 3.900 de oameni. La ora actuala mai sunt doar 1.563, majoritatea avand intre 36 si 38 de ani, o varsta inaintata daca tinem cont de faptul ca un miner se pensioneaza la 45 de ani.
La inceputul anului s-a estimat o productie de 430.000 de tone, care nu va fi realizata insa. Directorul EM Petrila, Constantin Jujan, a declarat ca „trebuie sa ne descurcam cu personalul pe care il avem”.
Sa fi miner la ora actuala nu mai reprezinta un titlu de glorie nici macar din punct de vedere al salariilor. Un truditor pleaca acasa, la sfarsitul lunii, cu maximum 15 milioane de lei vechi, bani pentru care lucreaza din greu. E cald ca-n Iad in subteran si nu e doar o metafora, dar ortacii sustin ca s-au obisnuit.
„Este obisnuinta, nu este placere. As face altceva, dar nu am ce”, a spus seful de schimb Grecu Cristinel. I-am vizitat pe minerii de la Petrila la ei „acasa”, adica in subteran. Conditiile de lucru sunt grele, mai dificile decat isi poate imagina cineva care munceste cu cerul deasupra capului.
