La vârful ei, România arată, se mişcă şi, mai ales, îşi gestionează bugetul propriu exact ca un cocalar. Acesta nu are nici o reţinere să plătească 50.000 euro pentru o maşină scumpă – pe care o ţine mai mult în parcare – sau câteva mii pentru o sticlă de şampanie, al cărei gust oricum nu-l apreciază. Dacă-l judeci după uşurinţa cu care sparge banii într-o noapte la club, ai putea deduce că, de fapt, omul este bogat, atât de bogat încât probabil nici nu ştie cum arată bancnotele mai mici de 500 euro. Greşit însă. Cocalarul cunoaşte foarte bine valoarea banilor şi acest lucru îl demonstrează atunci când trebuie să lase bacşiş frizerului sau băiatului care i-a spălat maşina. Brusc, nu mai este generos, uneori devine chiar agresiv: „Da’ ce, mă, tu crezi că eu am fabrică de bani acasă?”, le răspunde de fiecare dată nesimţiţilor care au îndrăznit – cu naivitate – să spere la „o atenţie” mai mare de 50 de bani.
Acest tip de comportament financiar caracterizează aproape toate instituţiile publice din România. Să luăm exemplul Primăriei Capitalei. Încă din 1996 municipalitatea plăteşte în fiecare an unei firme aproape 7 milioane euro pentru dezinsecţie şi deratizare. Contractul a fost reînnoit de mai multe ori şi probabil că nici nu ar fi stârnit mare atenţie. Cine a numărat şobolanii şi ţânţarii din Bucureşti, ca să ştie dacă suma respectivă este justificată? Şocul a apărut însă în momentul în care România Liberă a avut curiozitatea să compare cheltuielile făcute de Capitală cu cele din Budapesta. Am aflat astfel că vecinii noştri plătesc pentru dezinsecţie de 28 de ori mai puţin decât noi, iar deratizarea îi costă de trei ori şi jumătate mai ieftin. Atunci când credeam că milionul de euro este singura unitate de măsură pentru omorârea ţânţarilor, am aflat de la unguri că există şi subdiviziunile acestuia. Poate vă imaginaţi însă că 7 milioane euro reprezintă un fleac pentru Primăria Bucureşti. Nicidecum. Primarul Oprescu şi consilierii generali ştiu foarte bine valoarea banilor şi, mai ales, cât de greu este să cârpeşti bugetul municipal, greu încercat de criza economică. Una dintre soluţiile salvatoare pare a fi scumpirea biletului de autobuz şi de tramvai de la 1,3 lei cât este în prezent la 1,5 lei. „O creştere insignifiantă”, a declarat Oprescu. Tradus, asta înseamnă că după ce spargi milioane pe contracte aiuritoare trebuie să ciupeşti de undeva, chiar şi de la băiatul din parcare sau, în cazul nostru, de la pensionarul care nu are altă treabă decât să se plimbe cu RATB-ul.
Aproape toate instituţiile din România au un astfel de comportament financiar. Am aflat recent că viitoarea autostradă Comarnic- Braşov va costa 4,8 miliarde euro. Suma este uriaşă dacă o comparăm cu alte investiţii similare. De altfel, faptul că atunci când vine vorba despre cheltuieli publice ne place să aruncăm cu bani este cunoscut şi în străinătate. Un raport al Băncii Mondiale din 2009 spune că statul român plăteşte pentru drumuri şi întreţinerea lor cu 40% mai mult decât media europeană. Nu s-a arătat nimeni dispus să regândească aceste contracte – poate, cine ştie, ar fi loc totuşi de nişte economii. Nu. În schimb, au apărut „soluţii-minune” pentru obţinerea unor venituri suplimentare pe seama noastră. Ministerul Transporturilor încearcă să rezolve problema drumurilor mai scumpe cu soluţii heirupiste, cum a fost, de pildă, reintroducerea taxei de pod la Feteşti. În 2010 membrii Guvernului s-au gândit doar la cum să ne mai bage pe gât alte impozite – cele pe drepturi de autor, fast food, şaorma sau chiar pe veniturile pensionarilor. Vor putea toate aceste dări suplimentare puse pe capul nostru să cârpească bugetul ciuruit al statului? Cu siguranţă că nu. Niciodată nu o să poţi compensa miile de euro aruncate pe fereastră noaptea trecută în club cu mărunţişul pe care-l economiseşti la frizerie. Şi nici milioanele de euro aruncate în gaura neagră a contractelor publice cu scumpirea şaormei.
