Ceea ce au facut americanii anul trecut cu firmele si indivizii, cand au ridicat hazardul moral la rang de principiu, sunt pe cale sa repete europenii la nivelul statelor. Hazardul moral este un principiu in teoria economica care spune ca un actor X va tinde sa isi asume riscuri din ce in ce mai mari atunci cand cineva sau ceva il izoleaza de consecintele faptelor sale. Cu alte cuvinte, daca nu raspunzi pentru greselile tale, vei risca din ce in ce mai mult, comitand greseli chiar mai mari. Hazardul moral este cosmarul economistilor, pentru ca sistemele economice devin cu totul instabile atunci cand oamenii sunt incurajati sa riste.
Interventia fara precedent a statelor pentru a salva bancile a dus la crearea unor stimulente perverse pentru viitor: bancile care au riscat foarte multe inainte de criza s-au vazut salvate din banii celor care nu au riscat. Pentru viitor, bancherii vor invata ca pot risca foarte mult, in final se pot alege doar cu reglementari enervante din partea statului si cu indignarea neputincioasa a opiniei publice atunci cand aude de bonusurile pe care le incaseaza. Dar bancherii sunt doar varful aisbergului, sunt nepopulari si usor de atacat. De fapt, interventia statelor (mai ales a celui american) a raspandit hazardul moral in toata societatea. Cei care s-au aruncat la un credit pentru o casa prea mare sunt ajutati de catre stat, din banii tuturor contribuabililor, majoritatea din ei neriscand pentru o casa prea mare. Americanul John care s-a uitat cu jind la casa americanului Michael si se mira de unde are bani sa o cumpere plateste acum indirect pentru casa respectivului. Criza mondiala este discutata in termeni pur economici, iar dezbaterea globala este dominata de economisti. Pentru ei este important ca economia sa reinceapa sa creasca. De fapt, criza economica este o problema etica cel putin la fel de mult pe cat este o problema economica.
In Uniunea Europeana asistam acum la o escaladare a hazardului moral. Pana la nivel de state. De cateva saptamani, chestiunea cea mai arzatoare de dezbatere este Grecia. Guverne succesive de la Atena au luat masuri populiste si au obisnuit populatia sa traiasca mult peste ceea ce isi permite. Datoria publica a ajuns la 113% din PIB, iar deficitul bugetar la 12%. Tarile din zona euro sunt obligate prin Pactul de Crestere si Stabilitate sa se limiteze la o datorie publica de 60% si la un deficit de 3%. Este drept ca masurile de stimulare luate anul trecut au marit deficitul peste 3% pentru majoritatea statelor membre ale Uniunii. Dar pentru cele mai multe a fost vorba de cresteri mici, acceptate de Comisie o data cu planuri clare si credibile de revenire sub prag in anii viitori. In cazul Greciei, depasirea este prea mare, planul a venit prea tarziu si oricum pare necredibil: guvernul de azi era si el foarte populist pana mai ieri, cand era in opozitie, sindicatele foarte puternice se opun, iar electoratul grec nu ii simpatizeaza defel pe cei care propun retinere bugetara. Doar asa s-a ajuns aici: o combinatie de electorat cu asteptari populiste si politicieni care raspund acestor asteptari.
Ca totul sa devina rusinos, guvernul grec a mintit timp de 10 ani in legatura cu deficitul si datoria, dovedite acum mai mari decat se anuntase anterior. Datoria Greciei este atat de mare raportata la PIB, dar si impovarata de dobanzi mari. De ce sunt dobanzile mari? Pentru ca investitorii nu au incredere ca guvernul grec va plati sigur datoria. Cand ti-e frica de nerecuperarea banilor, ceri dobanda mare, ca sa merite riscul. Aceasta este principala deosebire intre Grecia si alte state care au datorii mari raportate la PIB, ca de pilda Marea Britanie, Statele Unite sau Belgia.
Daca Grecia nu ar fi fost in zona euro, ramanea doar un caz tipic de stat care risca incapacitatea de plata. S-a mai intamplat in epoca moderna, e drept ca mai putin dupa 1945, dar inainte era relativ frecvent. Grecia are insa o moneda comuna cu alte state – euro. Grecia imparte politici monetare cu state care nu au probleme cu datoria si cu credibilitatea. Aceasta este dilema europenilor: lasam Grecia sa se prabuseasca financiar, sa ajunga la fundul sacului si sa invete lectia banala ca nu poti cheltui mereu mult mai mult decat ai? Daca da, este pusa in discutie credibilitatea monedei comune. Nemtii, olandezii, suedezii ar plati indirect iresponsabilitatea grecilor. Daca salveaza Grecia intr-un mod sau altul, atunci hazardul moral este absolut. Ideea ca fiecare stat este responsabil pentru finantele sale s-ar putea prabusi. Nemtii, olandezii, suedezii ar plati direct pentru iresponsabilitatea grecilor. Ambele solutii sunt proaste si periculoase. Din nou apare divortul dintre economie si etica. Economic vorbind, are sens sa salvezi Grecia: pe termen scurt iesim cu totii din aceasta situatie grea. Etic vorbind, este de-a dreptul
periculos: pe termen lung altii se vor hazarda la cheltuieli, stiind ca vor fi salvati.
Liderii statelor UE adunati saptamana trecuta in Consiliul European informal nu au dat solutii certe, dar au subliniat dilema: nu putem lasa Grecia sa cada, dar nici nu am putea justifica electoratelor noastre faptul ca trebuie sa plateasca pentru greci. Deja euroscepticii sunt vehementi, britanicii se felicita ca nu au aderat la euro. Ministrii de finante din zona euro tot invart pe toate fetele problema, cand scriu acest articol nu s-a anuntat o decizie. Variantele vehiculate indica o cale de mijloc: Grecia ar urma sa primeasca niste garantii, dar cu conditii foarte dure si cu control extern, din partea altor europeni. Speranta este ca ar invata astfel o lectie: nu v-am lasat sa va prabusiti, acum veti fi cu luare aminte. Speranta este ca vor invata din rusine. Experienta spune ca rusinea nu functioneaza la acest nivel. Daca ar fi functionat rusinea, nu s-ar mai fi inventat termenul de "hazard moral".
Cristian Ghinea este director al Centrului Roman de Politici Europene
