Gata, s-a deschis sezonul la miscarile sociale de protest. 8.000 de ceferisti au iesit in strada cerand mentinerea locurilor de munca, sindicatele din invatamant au anuntat greva generala in zilele in care elevii dau tezele cu subiect unic pentru a avea forta de negociere mai mare in raporturile cu Guvernul, functionarii publici anunta ca sunt pregatiti sa declanseze, la randul lor, greva, iar personalul din Justitie este hotarat sa blocheze functionarea tribunalelor si judecatoriilor, desi, la cum functioneaza Justitia pe la noi, ultima stire nu este neaparat o veste proasta.
Situatia din sectorul de stat risca sa devina incontrolabila, in conditiile in care nu ne putem astepta la o imbunatatire a economiei si a colectarii veniturilor la buget. Concedierile de la CFR au un potential exploziv similar cu celebrele marsuri ale lui Miron Cozma asupra Bucurestiului din 1999.
Pe fondul cresterii somajului, ne-am putea confrunta cu miscari de strada violente de felul celor din Letonia sau Franta. Nu ca aceste proteste sau schimbarea Guvernului ar rezolva ceva, in sensul ca ar aduce mai multi bani sau ar garanta mentinerea locurilor de munca. Bani nu sunt si nu vor mai fi pentru o perioada buna de timp. Dusa este vremea cand Guvernul Tariceanu arunca banii pe fereastra, marind pensii si salarii, si finanta generos tot felul de proiecte destinate clientelei politice din teritoriu. Risipa revoltatoare de anul trecut a adus PNL la 19% si PSD la 33%, dar aceste victorii electorale au un cost pe care il platesc acum cetatenii. Afirmatia presedintelui Basescu potrivit careia Guvernul a fost nevoit sa se imprumute de bani pentru a achita pensiile si salariile este plina de semnificatii.
De la o crestere de 8% in iarna anului trecut la o contractie de 4% in primul trimestru din 2009 este o prabusire economica atat de severa incat trebuie sa ne intrebam mai curand daca statul roman va fi capabil sa mentina in viata scolile actuale decat daca avem bani de mariri salariale. Nu e un dezastru de proportiile celui din Lituania, a carei economie a scazut cu 12% in primele trei luni ale anului, dar este grav. Prima datorie a Guvernului este sa ne spuna exact cat e de rau. Ni-l putem imagina cu usurinta pe domnul Pogea cum incearca disperat sa gaseasca resurse in fiecare zi, dar modul in care a fost facut initial bugetul pentru a fi rectificat in jos dupa numai doua luni sau modul in care a fost introdus impozitul forfetar lasa impresia de lucru facut pe genunchi, de improvizatie panicata, mai degraba, decat de guvernare responsabila.
Modul in care Guvernul s-a jucat cu cifrele, prognozand o crestere de 2% inainte de a o revizui la ceea ce a fost numit "crestere negativa" si apoi recunoscut ca o scadere dramatica, modul in care am zis ca nu ne trebuie bani de la FMI pentru ca doua saptamani mai tarziu sa cerem 20 de miliarde de la Fond si UE indica fie ca guvernantii habar n-au ce fac, ceea ce e alarmant, fie ca ni s-a ascuns adevarul in mod deliberat, ceea ce e inacceptabil si revoltator. Fara un diagnostic clar al situatiei economice si fara un plan detaliat de combatere a crizei, Guvernul nu se poate astepta la solidaritate din partea populatiei si tensiunile sociale ar putea creste pana la punctul in care sa devina incontrolabile.
Guvernul ar trebui sa vina in fata natiunii si sa ceara sacrificii in numele unui proiect bine gandit de redresare, care sa se intemeieze pe insanatosirea sistemului financiar si pe incurajarea investitiilor private. Cele 20 de miliarde ar trebui sa fie orientate cu precadere spre aceste obiective si daca s-ar putea lansa si macar unul sau doua programe publice masive de infrastructura ar fi inca si mai bine. Ma tem insa ca un astfel de plan nu exista si ca liderii politici contempla posibilitatea de a utiliza banii de la FMI pentru mariri de salarii si pensii, asa cum a sugerat Mircea Geoana cu gandul la prezidentialele din noiembrie. Daca despre asta este vorba in recent-declansatele greve si proteste, atunci postcomunistii nostri rebotezati social-democrati ar face mai bine sa-si mobilizeze toti activistii asa cum i-a mobilizat inaintasul lor Gheorghiu-Dej in ’33, in timpul Marii Depresiuni.
Sa faca greve ca la Grivita, sa-l cheme pe Vasile Roaita sa traga sirenele protestelor in toata tara si sa dea jos guvernul burghezo-mosieresc! Dar sa isi asume una dintre conditii: fie aceea de membru al coalitiei de guvernare, fie de aparator al luptei muncitoresti. La randul ei, latura pedelista a Guvernului trebuie sa se gandeasca daca aceasta colaborare merita costurile. Guvernarea de pana acum seamana cu o carpaceala de azi pe maine in asteptarea Marii Limpeziri din noiembrie. Din nefericire, economia nu mai are rabdare si se pare ca nici populatia.
