Ca să ții asfaltul cel bun și să nu fărâmi mașina, ocolești vreo șase kilometri… Satul de câmpie se deschide în dreapta șoselei, apuci pe un drum secundar și treci un pod vechi peste o baltă, ca o poartă într-o rână.
Ulițele sunt șanțuri de glod, cu pietriș aruncat pe unde-s gropile prea mari. Casa de chirpici e strâmbă ca o rădăcină scoasă din pământ, dar e vopsită curat. O singură odaie e încălzită, că sunt „lemnele scumpe și cine are bani?“. Două bătrâne și nepotul de treizeci și ceva de ani împart cele trei paturi care tivesc marginile odăii. Vreo trei căței dorm și ei acolo când e frigul mare…
Grădina e împrejmuită cu un gard mic de plasă. Mai sunt ceva roșii, castraveți, dovleci de cules. Și un pic de vie. În spatele grădinii, în grajdul de lemn, o bălțată românească măruntă e atentă la oaspeții orășeni care îi mângâie vițica fătată de câteva zile.
Alături, pe paie, două capre cu blana mare. Curcani, cocoși și găini colorează curtea de pământ uscat…
Într-un alt grajd, tot de scânduri vechi, dar mai strâmt, iapa Steluța își arată steaua albă din frunte…
A muncit neîncetat Steluța. A arat grădina, a arat câmpul cu porumb, a tras plugul cu îndărătnicie, apoi a tras căruțele cu porumb, apoi pe cele cu paie, a adus lemne de la pădure. Așa au muncit și oamenii pe care ea îi slujește, cu îndărătnicie, cu dinții încleștați a supraviețuire și cu buzele desfăcute deseori a sudalmă, că nu ajung banii de sămânță, că nu a venit subvenția la timp…
Pe marginile grădinii, prunii se cocoșează sub fructe… „Avem pământ puțin, dar îl muncim bine“, zice nepotul. „N-avem alți bani, doar pensiile ălora bătrâne. N-ai unde să lucrezi aici.“ „Așa ne-am ales noi soarta, să rămânem aici, și-așa vom muri, fără nicio leafă și fără pensie“, zice altul, tot nepot al bătrânelor, care stă în curtea de alături. El are copiii prin Italia, la muncă. „Ne mai scoatem și noi cu animalele astea. Dar, uite, nu am vaccinat găinile, și mai am doar vreo nouă, e greu, bă, cu toate…“
„Păi, și ce faceți?“, întreb și nici eu nu știu de ce întreb. „Ce să facem, trecem așa și vedem de pământ și animale, arăm cu Steluța și cărăm cu căruța.“ Nu râde nimeni la rima involuntară.
„Poate facem ceva cu animalele, dar ne-ar trebui bani de investiții. M-aș duce la muncă la București, dar sunt o sută și ceva de kilometri și ce iau pe mere se duce pe navetă, iar dacă nu-s acasă, se duce naibii tot pe-aici. N-auzi că așa ne-am ales soarta?!…“
Nu era furios, era doar plin de năduf omul. Nu vedea nicio luminiță la capătul vreunui tunel, își vedea doar viitorul prăbușit peste casa de pământ.
Pe drumul spre Capitală, mă gândesc că bătrânele și nepotul lor au televizor în camera aia, singura încălzită, au și antenă parabolică, văd cum grangurii sunt săltați unul câte unul și știu că nici nu-și pot imagina cum arată sumele de bani învârtite de ăia. Și parcă aud știrile despre războiul fostului președinte cu toată lumea, despre „scara fermecată“ – cum duios o numea un demn intelectual al epocii –, scara degradării acestui ins, dar nu numai a lui, a degradării tuturor celor ca el, ființe care compun adunarea celor care nici nu vor să știe, nici nu vor să facă nimic pentru nimeni, doar stau la butoane și apasă pe ele în virtutea unui reflex de ciocoi.
Și mă mai gândesc la actualul președinte, care a avut nevoie de doi ani de mandat ca să adune o echipă care să îi scrie proiectul de țară pe care nu l-a avut atunci când a fost ales, și la toți cei care se dau în stambă acum: țuțări, lingăi, combinatori, deținători de adevăruri absolute, mincinoși care promit marea cu sarea, plimbători de valize sau plicuri cu bani, intelectuali subțiați de caracter, impostori cu două clase și epoleți de ge-nerali și încerc să îi văd stând la o țuică în odaia de lut din satul pe care l-au părăsit și nu reușesc. Încerc să văd coloane oficiale trecând în viteză pe ulițele gloduroase, domni cu pantofi de lac și domnițe pe tocuri îndreptându-se, pe scândurile culcate în ogradă, spre WC-ul de lemn de după grajdul Steluței și mă pufnește râsul…
… Și mă mai gândesc la oamenii aceștia care ne-au invitat să îl cununăm la vară pe nepot și știu că Dumnezeu va avea grijă de noi toți și mă înfurii rău când văd ce ne-au făcut nenorociții ăștia care ne conduc și apoi mă gândesc, din nou, că o să mă duc cu nepotul și o să îi iau un costum pentru nuntă.
Că viața noastră are sens și merge înainte, nu ca a voastră, derbedeilor, și ticăloșilor, și trădătorilor de neam, călca-v-ar în copite Steluța și toate vitele țăranilor noștri!
