Scena arata asa: tanarul jurnalist intransigent, atat de intransigent incat a ajuns sa-si joace rolul mecanic, sta cu coatele pe masa si-si inghesuie invitatul. Invitatul este un om mic, in varsta, cu privire vioaie, cu o voce familiara chiar si celor care erau copii pe cand se asculta la noi Europa Libera. Pus fata in fata cu un spirit viu, care mai are idee despre ce inseamna cuvinte precum "clasa", "ironie" etc., Robert Turcescu si-a luat, cel putin in ochii mei, bila neagra. Rad si acum, la cateva zile dupa, cand imi aduc aminte cum Turcescu il intreaba justitiar pe Munteanu de ce nu l-a trimis la plimbare pe "varul Costica" si invitatul sau i-a replicat: "stiti, pe vremea aia nu eram toti asa curajosi". Sau, din nou, Turcescu, propunand o paralela intre Neculai Constantin Munteanu si Dan Voiculescu, pe motiv ca, desi nici unul nu a semnat vreun contract cu Securitatea, totusi… Jignirea a fost inghitita cu o grimasa, urmata de gratia replicii: "Nu, sa nu fortam lucrurile, ma apropiati de persoane mult prea importante…".
Putine lucruri sunt mai antipatice in presa sau pe scena intelectuala autohtona decat simplismul obtuz al "scolii anticomuniste" de dupa ’90. Chiar scapata de derapajele legionaroide post-Piata Universitatii, cat de anacronica ar ramane totusi o intelectualitate care, intre doua intalniri GDS, ii da in gat (cu un limbaj de lemn si o umanitate identica) pe monstrii rosii, ca Radu Cosasu, Sorin Antohi si alti vampiri care au supt sangele poporului. Care tot cadelniteaza la partizanii luptand cu Biblia-n mana (intai impotriva evreilor, pe urma impotriva comunistilor…). Care bag mana-n foc ca asculta Phoenix – "lasa, lasa, lasa" etc.
