Apărătorul capitalismului românesc pur şi dur Dinu Patriciu se întâlneşte, în ostilitatea lui faţă de acordul cu FMI, cu socialistul revoluţionar Victor Ponta.
Ce vrea Dinu Patriciu? Vrea reducerea aparatului bugetar de stat cu 50-80%, reducerea ministerelor la 8-12 şi a agenţiilor guvernamentale la maximum 30, reducerea cotei unice la 5-10% şi a TVA la 15%. Potrivit unui ziar economic, Guvernul ia deja în calcul o cotă unică de 10-12% pentru anul viitor – chiar dacă FMI nu pare înclinat să accepte o asemenea reducere a fiscalităţii – şi menţinerea TVA la 24%, deşi ar fi fost preferabil ca Guvernul Boc s-o fi lăsat la 19%. Până aici, toate bune, mai puţin poate procentul de 80, care-i cam sever, totuşi. Până aici, Dinu Patriciu pare să fie de acord cu preşedintele Băsescu: stat minimal, birocraţie redusă, stimularea sectorului privat, dereglementarea pieţei.
Ce mai vrea Dinu Patriciu pe lângă facilităţi fiscale? Mai vrea investiţii substanţiale de stat în infrastructură şi în alte „domenii productive” în parteneriat public-privat pe model keynesian, pe care n-ai cum să le faci decât pe seama unei creşteri masive a deficitului bugetar. Adică cel puţin dublu, dacă nu chiar triplu, decât e acum. Ce nu vrea Dinu Patriciu (pe lângă faptul că nu vrea să plătească cele 600 milioane de euro pe care îi datorează statului) este un acord cu FMI. Dacă nu ai acord cu FMI, atunci agenţiile de rating te degradează şi adio bani ieftini, la dobânzi mici, şi eşti nevoit să te împrumuţi la rate astronomice. Nici o problemă, spune Dinu Patriciu, te împrumuţi de pe pieţele de capital.
Dacă cele de mai sus par un nonsens, aceasta este pentru că sunt. Dacă vrei bani de la stat pentru investiţii, atunci trebuie să îţi iei adio de la dereglementarea pieţelor, pentru că statul dictează muzica pe banii lui. Unde s-a încercat aşa ceva, în America lui Roosevelt în perioada New Deal, toate proiectele public-privat au dus la exces de reglementare, nu invers. Cât priveşte împrumuturile pe pieţele de capital, nu e deloc clar de ce ar fi bine să iei bani scumpi mai degrabă decât bani ieftini şi de ce ar risca investitorii străini să-ţi cumpere ţie titlurile de stat mai degrabă decât să le cumpere, de exemplu, pe cele ale grecilor, care au toată forţa zonei euro în spatele lor. Dereglementare pe banii publici şi împrumuturi exorbitante înseamnă transferul de bani din buzunarul statului în buzunarul „industriaşului” privat fără nici un fel de restricţii şi, în cele din urmă, falimentul celui dintâi şi prosperitatea celui din urmă. Adică, dacă statul intră în faliment, trebuie să vândă ce mai are – să zicem prin energie – pe nimic, iar „industriaşul” deja îmbogăţit pe banii statului va fi acolo să cumpere, nu? Or, ăsta nu e stat minimal, e jaf la drumul mare, pe bani publici – un lucru pe care l-am mai văzut pe-aici, prin tranziţia românească.
Dinu Patriciu se întâlneşte, în ostilitatea lui faţă de FMI, cu preşedintele PSD, Victor Ponta, care, cum se ştie, a refuzat să-l întâlnească pe reprezentantul instituţiei şi a declarat că va pune capăt acordului cu Fondul pentru că reprezintă „sinucidere naţională”. De ce e supărat V. Ponta pe FMI? Pentru că ar fi „în complicitate” cu Guvernul Boc, pe care revoluţionarul socialist vrea să-l schimbe. Deci jos Guvernul, jos acordul cu FMI! Foarte bine – şi după aia? După aia ştim exact ce avem de făcut, dar nu vă spunem, na (vezi interviul din RL)! O reacţie simplă din partea unui om cel mult simplu.
Există alternativă la acordul cu FMI? Bineînţeles că există! Problema este dacă suntem dispuşi să ne-o asumăm. Dacă Victor Ponta ar fi citit blogul maestrului său, Adrian Năstase, ar fi găsit acolo o analiză realizată de Departamentul economic al PSD, nu al PDL, a cărui concluzie este următoarea: „Dacă România încalcă acordul cu FMI, intră cu siguranţă în cercul vicios al îndatorării. Agenţiile de rating reduc calificativele acordate RO, scade încrederea în economie, ne împrumutăm mai scump, creşte costul datoriei, creşte deficitul bugetar, creşte datoria…”. Clar?
