Cum ne-am obişnuit deja, Guvernul (nu doar cel actual) emite, în ultimele zile ale anului (mai precis, între Crǎciun şi Anul Nou, când cei mai mulţi dintre conaţionali au alte preocupǎri decât cititul Monitorului Oficial), tot felul de acte normative, dintre cele mai nǎstruşnice. De data asta, s-a remarcat, pe 30 decembrie, prin Ordonanţa de Urgenţǎ nr.95/2014 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei… (etc. etc.), emisǎ în umbra perdelei de fum iscate de scandaloasa ordonanţǎ privind renunţarea la titlurile academice.
Despre fondul problemei am mai scris. Ideea de recompensare a participanţilor la Revoluţie mi se pare abjectǎ şi jignitoare faţǎ de cei care au ieşit în stradǎ, riscându-şi viaţa, ca sǎ trǎiascǎ într-o lume mai bunǎ. Nu înţeleg de ce recunoştinţa trebuie materializatǎ în beneficii materiale. Începe sǎ semene a mitǎ (rǎsplatǎ pentru cǎ ţi-ai fǎcut datoria), iar beneficiarul este tratat asemenea unui mercenar. Dacǎ au fost oameni arestaţi, bǎtuţi etc., e normal sǎ primeascǎ reparaţiile prevǎzute de lege pentru orice persoanǎ lipsitǎ de libertate în mod abuziv – şi atât. Aşa cǎ, ori de câte ori aud despre „drepturile revoluţionarilor“, mǎ crispez; cât despre protestele pentru apǎrarea respectivelor privilegii, le socot degradante. Altceva sunt reparaţiile acordate celor care au rǎmas infirmi, sau urmaşilor celor decedaţi, pe care le consider fireşti.
Dar nu despre asta voiam sǎ scriu astǎzi, ci despre faptul cǎ Guvernul a profitat de ocazie ca sǎ modifice câteva nuanţe privitoare la caracterul Revoluţiei din 1989.
În vechea lege, primul articol se referea la „Revoluţia română din decembrie 1989, declanşată prin revolta populară de la Timişoara, continuată în Bucureşti şi în alte localităţi ale ţării şi transformată în revoluţie antitotalitară, sprijinită de armată, care a condus la căderea regimului comunist şi la instaurarea democraţiei“. În forma modificatǎ prin OUG avem de-a face cu „Revoluţia Română din Decembrie 1989, declanşată prin revolta populară de la Timişoara, continuată în municipiul Bucureşti şi în alte localităţi ale României, unde revoltele cetăţenilor români au fost reprimate de forţele de ordine şi s-au soldat cu morţi, răniţi sau arestaţi, a condus la dobândirea libertăţii şi la instaurarea democraţiei în România“.
Care ar fi diferenţele? În primul rând, nu mai vorbim despre o revoluţie antitotalitarǎ, ci doar despre nişte revolte fǎrǎ obiect precis (de altfel, reprimate). Apoi, rezultatul nu a fost cǎderea regimului comunist, ci doar dobândirea libertǎţii (noţiune vagǎ) şi instaurarea democraţiei. Pentru cititorul neavizat, e de neînţeles de ce s-au revoltat oamenii în acel Decembrie. Noua viziune guvernamentalǎ este expresia zicerii cǎ „dacǎ Ceauşescu dǎdea un pic de cǎrniţǎ pe piaţǎ şi bǎga lambada la televizor o orǎ pe zi, era la conducere, bine mersi, şi astǎzi“.
Sensul acestei goliri de conţinut a semnificaţiei Revoluţiei ar fi, conform expunerii de motive, „respectarea adevǎrului istoric, care sǎ coincidǎ realitǎţii în raport cu faptele şi evenimentele din decembrie 1989“. Cine a stabilit adevǎrul istoric? Doctorul în drept Ponta? Cǎ dezbatere publicǎ, în afara obişnuitelor talkshow-uri din 22 decembrie, n-am vǎzut. (Nu mai întreb de unde provine urgenţa situaţiei care a determinat legiferarea prin ordonanţǎ, cǎ o sǎ spuneţi cǎ am idei fixe; iar pe Avocatul Poporului nu-l mai deranjez, fiind în aşteptarea unei demisii.) Sper ca Parlamentul sǎ ia cât de curând în discuţie OUG nr.95/2014 şi sǎ respingǎ aberaţia – sau sǎ-şi asume prin tǎcere – negǎrii caracterului antitotalitar al Revoluţiei.
Domnilor guvernanţi, nu mi-e clar de ce vǎ convine aseptizarea actului care, vreţi-nu vreţi, stǎ la temelia regimului politic actual şi, la urma urmei, vǎ conferǎ legitimitate. Dar mi-e clar un lucru: în decembrie ’89 oamenii au ieşit în stradǎ împotriva unui regim comunist, deci totalitar, pe care l-au şi rǎsturnat. Şi acest adevǎr nu poate fi schimbat prin ordonanţǎ de urgenţǎ.
