Anunţatele reduceri de salarii, pensii, indemnizaţii pot părea cuiva din afară rezonabile: numai aşa se pot salva finanţele ţării de la dezastru. Dar cineva dinăuntru judecă lucrurile altfel. Vede câtă risipă s-a făcut şi se mai face, cum s-a scurs banul public spre cei care guvernează, cum s-a supraîncărcat aparatul administrativ, de la primărie în sus, cu persoane incompetente, dar apropiate şefilor, cum s-au plătit poliţe electorale cu banii bugetului, cum s-a bocit pe interesul public cu lacrimi de crocodil de către fiecare partid, de către fiecare politician, mai ales cât era în opoziţie. România nu, partidul da. În cazul în care vreunul a vrut totuşi binele naţiunii şi a reuşit ce se vede, atunci înseamnă că este incompetent şi nu trebuia ales acolo. Dar câţi ar fi trebuit aleşi unde sunt?
Puţină lume mai crede că de vină pentru cele ce se întâmplă acum în România este doar actuala guvernare. Asta nu înseamnă că toţi aceia care, cu o zi înainte de manifestarea crizei mondiale şi în România, anunţau că pe noi nu ne va atinge sau toţi aceia care, înainte chiar ca ea să se manifeste din plin – ceea ce încă nu s-a întâmplat – ne anunţau triumfători (!) că la noi criza e pe cale să se încheie şi alte baliverne de acest tip erau de bună-credinţă. După ce că noi aici, în România, avem o organizare a orice, inclusiv a economiei, aşa cum toată lumea ştie, exemplară pentru noţiunea „haos”, s-au mai potrivit şi alegerile exact în momentul când ar fi trebuit luate măsurile nepopulare şi nimeni dintre politicienii care-şi proclamă susţinerea pentru interesul general nu a vrut să şi-l sacrifice pe cel personal şi de partid. Încă un semn că sistemul ticăloşit al dlui Băsescu este în floare, chiar dacă este practicat de alţii decât cei la care se referea domnia sa.
Ne-am trezit în Uniunea Europeană, acum doi ani şi ceva, cu condiţiile, de fapt, neîndeplinite, şi ne-am bucurat. Şi o mai facem încă. Recent, am fost mândru ca un prost, recunosc, că nu ştiu ce poliţişti de frontieră străini, de prin Canada şi Olanda, s-au mirat admirativ de noile noastre paşapoarte. La asta am fost întotdeauna buni: să luăm faţa cu suprafeţe lucitoare dincolo de care e neantul. Mai bine aveam o zdreanţă de paşaport vechi şi urât şi trăiam într-o ţară ca Polonia, de pildă, care s-a salvat din criză aşa cum nici una de talia ei nu a reuşit să o facă. Seriozitatea poloneză ne-a dat o lecţie şi de data asta. Noi suntem mereu fericiţi că i-am depăşit pe bulgari, pe care tradiţia populară şi poetul naţional îi ironizează, evident pe nedrept şi după un model de relaţie cu altul/alţii care nu mai poate funcţiona azi. Dar să mă întorc la UE-le în care ne lăfăim. Suntem în situaţia unui elev trecut în clasa a zecea, care nu şi-a dat încă toate examenele de a opta, ori de când s-or mai fi dând examene, conform ultimei variante, de ieri, a reformei învăţământului. Sau, mai potrivit pentru noi, ca activiştii PCR cărora li se dădeau licenţa şi doctoratul înainte de a se controla dacă au (şi nu prea aveau) bacalaureatul. Cam ca la universitatea aia faimoasă de azi de la noi, unde se fabrică diplome şi licenţiaţi pe bandă rulantă. Cred că şi faimosul „profesor” Brucan a fost mult timp în situaţia asta.
Eram fericiţi că nu suntem în situaţia Greciei? Să nu mai fim: acolo nu se mai dau salariile şi pensiile 13 şi 14. (Înţelegeţi ce am înţeles şi eu? Că, adică, până acum li se dădeau 14 salarii şi pensii pe an? Şi la ce cuantum!) Pentru că, aşa cum era Grecia şi când făcea daruri, totuşi acolo se producea ceva, acolo turismul măcar funcţiona din plin şi nu era dirijat de vreo favorită de-a preşedintelui sau de-a prim-ministrului. Dar la noi, să venim la subiect, în toiul crizei s-a bătut din gură despre reformă, despre reduceri ale unui aparat administrativ minat de nepotism şi clientelism, făcându-li-se cu ochiul, desigur, celor în cauză: las’ că-i ducem noi şi de data asta. Numai că de data asta, şi de data asta, pe noi trebuia să ne ducă. Şi ne-au dus. Cu vorba mincinoasă. Când şi guvernatorul Băncii Naţionale a pronunţat celebra frază cu minciunile guvernanţilor, atunci am înţeles, dacă până atunci n-aş fi făcut-o (şi vă asigur că ştiam, înţelesesem), că lucrurile sunt deosebit de grave. Dacă grecilor li s-au tăiat salariile şi pensiile nr. 13 şi 14, nouă ni se vor tăia nr. 11 şi 12, mici din start şi invizibile de acum înainte. Cel mai strigător la cer este că sunt puşi laolaltă cu clienţii şi rudele politicienilor mici şi mari, la reducere, şi profesorii, şi medicii, categorii fără de care o naţiune se duce dracului. Viitorul luminos e din nou asigurat. Reducerile din învăţământ vor asigura cota de analfabeţi şi needucaţi necesară unei ţări care să nu conteze. Cu cele din sănătate se asigură şi reducerea pensiilor: nu în cuantum, ci în număr, plus asigurarea că mulţi nici n-or să le mai prindă. Aşa da, asta ştiu şi eu că e reformă. O vorbă latinească spune: fiat lex, pereat mundus, adică: să fie lege, chiar de piere lumea. O putem schimba, ca să semene cu ce se întâmplă acum la noi: să fie reducere, chiar de piere lumea. Dar, apropo: salariile şi indemnizaţiile celor de sus cu cât se reduc? Pentru noi, ceilalţi, totuşi cel mai bine ar fi cu cianură. Adică lacul de la Roşia Montană să fie extins.
