Este de departe un test de maturitate pentru noi, cel mai important după sărbătorirea a 100 de ani de existență zbuciumată. Președinția Consiliului Uniunii Europene pe care România o va prelua pentru o perioadă de 6 luni începând cu 1 ianuarie 2019 nu este nici pe departe un moment istoric, așa cum se enunța emfatic de către unii analiști, ci un veritabil test de normalitate politică internă care se va putea reflecta și în plan extern în coordonarea instituțională (Consiliul UE) și inter-instituțională (celelalte organisme decizionale europene) la nivelul Uniunii.
În acest context, gândiți-vă doar la România de săptămâna trecută. A se vedea, de pildă, intervenția secretarului de stat din MAE apropo de liceul de la Târgu Mureș care a inflamat brusc disputa electorală româno-maghiară – acel secretar de stat ar fi trebuit de mult să zboare precum o rândunică spre țările calde, prin Burundi undeva, la o ambasadă unde poate negocia cel mult exporturi de cauciuc. Gândiți-vă dacă s-ar fi ocupat direct de relația cu statele europene, dacă ar fi coordonat 50 de dosare sensibile în același timp. Ca bonus, la scurt timp după gafa MAE a zburat și ministrul Apărării și punem în loc, se pare, un baron veritabil din Bizanțul din care ne extragem uneori politica internă, deși ne pregătim de a avea pe mână Europa civilizată, taman în vremea când britanicii se retrag din ea. Asta la câteva luni, desigur, după ce ne-am zburat ministrul delegat pentru pregătirea Președinției Consiliului, pe Ana Birchall – motivele au rămas necunoscute publicului larg, dar se cunosc în culise.
După aderarea la NATO și UE, președinția Consiliului Uniunii Europene este văzută ca o a treia mare oportunitate pe care România o are pentru a-și dovedi competența la nivel internațional. Oportunitatea care ni se oferă este incontestabilă; ne putem asigura vizibilitate și credibilitate crescută în cadrul structurilor instituționale europene, mai ales în eventualitatea în care România va fi capabilă să gestioneze problemele existente, dosarele aflate deja în lucru. Dosarele sunt multe și grele: Brexit-ul, armonizarea fiscală, politica de apărare comună, politicile monetare instabile, efectele crizei refugiaților, atentatele teroriste etc. România cu problemele ei interne și Ministerul ei de Externe slăbit și diluat de competență trebuie să devină un honest broker competent. Poate fi spus că în toată această ecuație complexă pregătirea președinției nu constă atât de mult în identificarea unor obiective strategice disparate, cât în reușita unificării lor într-o agendă în care obligațiile asumate vor putea fi duse la bun sfârșit, în interiorul celebrei troici (România completează președinția Consiliului UE împreună cu Finlanda și Croația pentru o perioadă totală de 18 luni). Negocierile cu celelalte două țări din troică ar trebui să fie de intensitate maximă, inclusiv la nivel tehnic, dar acest lucru nu se întâmplă.
Victor Negrescu a făcut câte ceva, dar, ca de multe ori în România, pornește cu un handicap din start, dosarul a „patinat” mai multă vreme. „Timp de şase luni România va fi în prim-planul agendei europene şi e important să gândim aceste proces mai mult decât ca pe un element tehnic. E important să gândim acest proces ca fiind unul mai amplu, în care cât mai mulţi actori să fie implicaţi, (…) să democratizăm accesul la afacerile europene şi la ce înseamnă Preşedinţia aşa cum este ea gândită astăzi.” Dl Negrescu mai vorbea și de consens politic intern. Frumos, artistic, dar insuficient. Până de curând, se căutau experți tehnici, ei nu s-au găsit toți, dosarele sunt încă în faza preliminară de analiză, întâlnirile sunt încă la nivel de întâlniri cu dna Gavrilescu și dl Toader, care, cu tot respectul, nu pot avea o anvergură europeană, abia se chinuie – uneori cu rezultatele cunoscute de mii de oameni în stradă – să aibă anvergură națională. Echipa ce va duce greul încă nu e sudată, iar dacă se va apela tot la procesul din Ministerul de Externe sub bagheta inegalabilului domn Meleșcanu, ne-am dus pe copcă. Dl Meleșcanu a intrat în 1966 în minister, iar de atunci și până acum există anumite elemente fundamentale de mentalitate care nu s-au schimbat prea mult. Atitudinea și garda veche formată pe axa SIE-comerț exterior (pentru cunoscători cu variațiunea promoția lui Pacepa de la ASE) sunt încă dominante pe multe laturi ale diplomației noastre, iar engleza stâlcită cu accent sovietic nu îți lasă prea mult loc în UE în care să fii vioara întâi la negocieri.
Ce ar trebui făcut? Consensul dorit de dl Negrescu nu se poate realiza la timp nici măcar intern pentru că nu avem procedura pentru a-l realiza. Ar trebui creat un proces independent de audiere publică a specialiștilor, proces pe care doar o singură entitate din România îl poate derula competent și independent. Apoi ar trebui implicați serios specialiștii români din Direcțiile Generale ale Uniunii Europene, ca specialiști tematici. A încerca, de pildă, să scrii reguli europene în domeniul telecom fără a avea expertiză de la Bruxelles este o utopie. Cred, de asemenea, cu tărie că este necesară implicarea ONG-urilor pentru că, pe lângă programul formal al Președinției, țările care au reușit au creat programe informale cu până la 100 de evenimente comune, europene, care să susțină agenda oficială a discuțiilor. România are specialiști, dar, cu excepția unor exerciții de reflecție de tipul German Marshall Fund organizate de Centre for Conflict Prevention and Early Warning al lui Iulian Chifu și cu excepția unui program de reflecție pus în operă de Institutul European din România, acești specialiști nu se întâlnesc și, mai rău, nu se întâlnesc să discute specific despre președinție, deși ea se întâmplă poimâine, ca să zicem așa.
