» Spectacolul multimedia al regizoarei de origine romana Doris Mirescu, "Husbands" (adaptare a filmului din anii ’70 regizat de John Cassavetes), a provocat valuri la inceputul acestui an: in timp ce cativa spectatori au iesit din sala, New York Times a apreciat piesa, intrucat "obliga privitorul sa gandeasca si sa caute adevarul".
Doris Mirescu s-a nascut in Romania, iar in copilarie a fugit, impreuna cu familia, in Elvetia. A studiat in Franta, la Sorbona, a ajuns in SUA, unde si-a continuat studiile in teatru si film, a infiintat o companie de teatru, iar acum produce, regizeaza si preda actorie si regie.
» "Husbands", marca John Cassavetes, si "Husbands", marca Doris Mirescu. Ce face diferenta intre cele doua productii?
"Husbands" de John Cassavetes este unul dintre cele mai frumoase filme realizate vreodata despre autodistrugerea si solitudinea umana, despre prietenie, despre copilarie, despre nevoia de a iubi, iar in final despre moarte. Este un film dur, brutal, magnific. Cassavetes mi-a schimbat viata dupa ce i-am descoperit opera cinematografica. Era ceva bulversant, periculos, o privire intensa, reala despre viata, despre relatiile umane, despre barbati si femei, despre fericire si suferinta. Emotia gasita in liniste, nimicul, gesturile cele mai simple in viata de zi cu zi.
Ideea de a lasa camera sa filmeze fara intreruperi… Sa filmeze viata in dezordinea ei insuportabila, oamenii in disperarea lor, cu durerile, cu frica lor.
Spectacolul meu se cheama "John Cassavetes’ Husbands" ("Sotii lui John Cassavetes"). Am incercat sa interoghez un film facut in urma cu 40 de ani care mi-a ridicat niste intrebari. Sunt interesata de emotia pura, de lucruri faramate, zdrobite. Ma intereseaza bresa, fisura, pentru ca atunci apare esentialul uman. Imperfectiunea este ceva magnific.
Cele trei personaje principale sunt jucate de actori mult mai tineri decat cei din filmul lui Cassavetes. Sunt aproape adolescenti. Asta imi permite sa meditez la copilarie ca la ideea de refulare a varstei adulte. Harry, Gus si Archie se comporta ca niste copii mai mari. Ei joaca un joc extrem de nonsalant pentru ca refuza sa vada vidul din fata lor. Despre acest vid este vorba si devine extrem de deranjant sa vezi copiii confruntandu-se cu el. Asta este foarte dureros. Dialogul dintre filmul original si adaptarea mea este fundamentul pentru spectacol. Cassavetes nu vroia sa spuna "Cut"/"Opriti", deoarece astepta de la actor sa se piarda si sa gaseasca ceva imprevizibil, periculos. In spectacol nu este nimic taiat. Nu este lasat nimic in afara campului vizual. Toata lumea este pe scena, tot timpul, fara oprire, totul este deschis privirii. Totul se arata. Chiar si camerele de luat vederi si parcursul celor cinci cameramani. Montajul se face in timp real de catre un specialist care are toate imaginile pe un ecran si care ne arata mai multe unghiuri, planuri, mai multe imagini. Totul este viu, "live". Nimic nu dispare din procesul de creatie.
» Varianta dvs. montata pe scena Festivalului "Under the Radar" pare extrem de diferita, potrivit presei americane. Inteleg ca o parte din spectatori au parasit spectacolul. Ce credeti ca a starnit aceste ecouri puternice?
Ce deranjeaza in spectacolul meu este riscul pe care si-l asuma punerea in scena, care in aparenta se sterge, dispare. Intentia este de a arata eroziunea, descompunerea umana. Asta am repetat cu totii timp un an, ore in sir, in fiecare zi.
Spectatorul nu este protejat de un zid de securitate. Nu e confortabil. E pericol, e plin de haos si frica. si de durata. O multitudine de puncte de vedere. Trebuie descifrat ce se arata, iar pentru asta nu exista o schema explicativa. Spectatorul trebuie sa isi asume riscul de a se pierde si, de asemenea, de a suferi. Mie nu imi place ideea de pasivitate in teatru. De altfel, nici in cinema. Privirea trebuie sa fie activa, treaza. Cassavetes era extrem de exigent in aceasta privinta. El nu agrea deloc facilitatea. Din contra, s-a luptat in numele absolutului, al unui adevar, dorea sa arate VIATA cu tot pretul. Cu 40 de ani in urma el a socat critica, cu certitudine, din aceasta cauza. El a cautat sa transpuna emotia si totodata vidul, lipsa de orizont. El nu facea cinema politicos. Nu respecta stiinta de a face si regulile goale, fara suflet.
Ce e scandalos e, desigur, VIATA. Pentru ca nu e intotdeauna frumoasa. Pentru ca deseori cotidianul e nepoliticos, dur, de o violenta cruzime. E frecvent imprecis, uneori haotic, pentru ca nu ni se arata imediat sensul sau. Multi spectatori au plecat in acelasi timp la scena din toaleta, care dureaza aproximativ 25 de minute. Proiectata pe ecranul principal al decorului, un cameraman urmareste actorii in timp real in toaleta din culise, situata un etaj mai jos. Aici, ei striga, vomita si se bat. Sufera. In lumea noastra de astazi, asteptarea nu este acceptabila. Totul merge foarte repede. Timpul conteaza. Nu se intarzie. In spectacol, timpul este miezul experientei, arata efortul. Dificultatea de a trai. Oroarea, dezgustul de moarte. Sunt momente nule cand respiram si ne privim in oglinda. Coridoare goale si intalniri intamplatoare. Bineinteles, toate acestea jeneaza. Nu stim cum sa reactionam. Cum sa vedem. Incercam sa clasam lucrurile pe categorii pentru ca asta ne linisteste, ne da siguranta. Numai ca aici nu e o singura categorie. Sunt oameni foarte tineri, care nu au pus niciodata piciorul pe o scena, sunt actori mult mai varstnici, sunt camere de luat vederi, sunt proiectii, dar nu e cinema. Exista un decor, dar acesta este multiplu, cu mai multe incaperi, si exista actiune peste tot, in acelasi timp. Asta i-a facut pe anumiti critici sa scrie ca spectacolul este stangaci, neprofesionist. Ca punerea in scena e inexistenta. Pentru mine, asta nu e o insulta, este chiar un mare compliment. Sunt o multime de unghiuri, de planuri, de cadre ce deapana simultan mai multe povesti, iar aceste povesti spun, de fapt, VIATA. si, de asemenea, vorbesc despre imposibilitatea de a trai.
» L-am vazut pe Florin Penisoara in "California Dreamin’", pentru ca acum sa joace teatru in New York. Unde l-ati descoperit?
Pe Florin l-am vazut jucand intr-o piesa cu cativa ani in urma, la New York. Piesa nu era prea interesanta, dar prezenta lui Florin era foarte frumoasa. Incepusem sa lucrez deja cu un alt actor, american, dar nu mergea deloc. Am decis sa il inlocuiesc. Mi-am amintit de Florin, de intensitatea lui. I-am telefonat. Ne-am revazut. I-am vorbit de Cassavetes si i-am dat scriptul. Trei ore mai tarziu, mi-a telefonat si mi-a spus: "Nu stiu prea bine ce am citit, dar stiu ca vreau sa fac rolul. Chestia asta nu seamana cu nimic, si totusi sunt foarte emotionat".
Florin este un actor magnific, just, adevarat, intens. Amuzant si emotionant. Pentru mine, conteaza foarte mult colaborarea. Cu el acest lucru s-a facut cat se poate de natural. Inventeaza fara incetare. Intelege timpul si spatiul. Asculta si aude. Se pune in pericol. Nu ii e frica sa patrunda in profunzimea lucrurilor. Este pretios acest talent.
» In presa se spune ca viziunea dvs. diferita este normala, pentru ca nu sunteti nascuta si educata in SUA. Cum comentati?
Constatarea aceasta e prea simplista. Dorinta de a plasa lucrurile si fiintele in categorii usor de identificat. Diferenta nu vine din faptul ca eu nu sunt nascuta in Statele Unite. Eu cred ca artistul este un strain prin definitie. El nu apartine unei tari sau alteia. Artistul traieste in lume, in interiorul umanitatii. Privirea mea nu este nici americana, nici franceza, nici elvetiana si nici romana. Este o privire de om intors cu fata spre umanitate, spre lumea care ma inconjoara.
VIATA IN ROMANIA
"Parintii mei nu doreau sa creasca si sa educe un copil intr-o dictatura"
» Puteti sa le povestiti cititorilor nostri cate ceva din biografia dvs.?
Parintii mei au parasit Romania cand eram foarte mica. Nu doreau sa creasca si sa educe un copil intr-o dictatura. Aceasta idee de libertate este in interiorul fiintei mele. "Libertatea de a fi liber", spunea Cassavetes. Libertatea si curajul de a analiza si corecta propriile greseli si defecte. De a pleca intr-un alt loc si chiar de a-ti pierde punctele de reper. scoala si liceul le-am facut in Elvetia, dupa care am trait o perioada la Paris, studiind literatura la Sorbona si, in acelasi timp, teatrul. Dupa aceea, mi-am dorit sa plec la New York, unde am studiat teatrul si filmul. Dupa ce am terminat studiile si un master la Columbia University, am fondat propria companie, Dangerous Ground Productions, al carei nume este ecoul direct al unuia dintre filmele mele preferate, "On dangerous ground", realizat de un mare cineast rebel, Nicholas Rey. Iata deci, si eu, ca si el, sunt rebela. Iubesc aventura, pericolul, solitudinea, melancolia, drumurile, spatiile infinite atat de caracteristice filmului american si de fiecare data, bineinteles, sunt coplesita de imensitatea cerului lui John Ford.
» Mai vorbiti romaneste? Ati mai fost in Romania din copilarie, aveti in plan sa reveniti ca turist, ca om de teatru?
Romania este foarte prezenta, o rana profunda in inima mea. O enorma melancolie. Cateva imagini din copilaria mea, destul de estompate… Camera mea de copil, cu o fereastra mare, cerul inalt, lumina gri. Zapada in care m-am rasturnat dintr-o saniuta. E, desigur, putin. Acasa, parintii mi-au vorbit tot timpul in limba romana. Da… din fericire, vorbesc limba materna. Da, in sufletul meu sunt ROMANCa. Este o tara mare, ranita, minunata, cu poezia si nebunia ei. Curaj mare de viata. Am inca o parte din familie in Romania, da… revin din cand in cand. si marturisesc ca imi place sa vin. Am inca atatea lucruri de vazut, manastirile, de exemplu, dar si mai mult as dori sa vin si sa creez ceva, ceva frumos si nou. Desigur, asta ar fi… sublim. O reintoarcere la originile ascunse, in cautarea timpului. Aceasta intalnire cu destinul ar fi extraordinara si, indiscutabil, bulversanta!
