Dacă România ajunge pe taraba de solduri alături de Grecia, investitorii occidentali se vor grăbi să ia la preţ redus lucrurile aflate pe malul Mediteranei, lăsându-i pe chinezi şi ruşi să se bată pe cele româneşti.
Preşedintele recunoaşte că România se află în faliment, guvernatorul Băncii Naţionale a României a observat brusc că ţara are aceleaşi probleme pe care le avea acum 10 ani, când Mugur Isărescu a fost numit în fruntea guvernului pentru a redresa lucrurile, iar prim-ministrul conduce în zig-zag, derapând la fiecare mişcare. Toate relele par să se fi întâmplat în ultimul moment, iar atmosfera de inerţie menţinută de Emil Boc şi amicii din PSD şi PDL care s-au aflat la cârmă în ultimul an şi jumătate nu mai contează. Maeştri în arta de a supravieţui, liderii politici autohtoni au mizat mereu în istoria ultimilor o sută de ani pe decizia de ultim moment. Actori şi victime ale propriilor maşinaţiuni, elitele politice din România şi-au pus întotdeauna propriile interese deasupra celor naţionale chiar şi atunci când au ştiut că acţiunile lor pot duce la catastrofe.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” ţării, dar anul trecut guvernul Boc a preferat să cheltuiască după modelul guvernului Tăriceanu, fără ca Traian Băsescu să-i dea peste mână. Falsa filantropie a executivului era profitabilă şi pentru preşedinte, fiindcă miza sa nu a fost scoaterea din criză a României, ci câştigarea cursei prezidenţiale. Dacă ar fi fost invers, Traian Băsescu i-ar fi obligat pe Emil Boc&Co. să înceapă concedierile, să taie salariile, să oprească achiziţiile clientelare. Consecinţele invizibile, dar potenţial dezastruoase, erau previzibile şi pentru preşedinte, şi pentru premier, şi pentru social-democraţi.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” României fără să ţină cont că cele două ţări au potenţial diferit şi istorii diferite. Traian Băsescu are dreptate să se alarmeze pentru datoriile din ce în ce mai mari ale ţării, dar lamentările sale ar fi putut începe imediat după campania electorală şi, eventual, prin asumarea unui premier tehnocrat, care nu doar să înţeleagă mecanismele economice, ci să aibă şi o viziune asupra evitării catastrofei.
Preşedintele vorbeşte azi despre pericolul „grecizării” fără să se gândească probabil la faptul că investitorii occidentali vor fi mult mai interesaţi să „salveze” mai degrabă Grecia decât România. Dacă cele două ţări vor fi nevoite să scoată pe tejghea ceea ce mai au de vânzare, cumpărătorii vor fi total diferiţi. În Grecia, unde infrastructura de transport este bine pusă la punct, turismul este mult mai dezvoltat, iar agricultura a ştiut să beneficieze de fondurile europene, se vor înghesui să concesioneze sau să cumpere la preţ redus vesticii. În România, unde şoselele sunt mereu în reparaţii, fabricile au fost dezmembrate de mult, iar agricultura a rămas neglijată şi înapoiată, vor veni să investească esticii: chinezii, în cel mai fericit caz, sau ruşii. Pentru ei vor conta atât preţul redus, cât şi (re)cucerirea unei zone de influenţă sub scut economic.
Nemţii vor prefera să ia de la solduri lucruri greceşti aflate pe malul Mediteranei, în ţara în care există cei mai mulţi vorbitori nenativi de limbă germană din Europa, fiindcă România este prea departe, prea rămasă în urmă şi ceva mai coruptă. Cele două ţări care au ajuns în pragul falimentului au perspective total diferite, fiindcă prima a fost mereu râvnită de Occident, iar cealaltă – mereu pândită de pericolele venite din Orient.
Traian Băsescu ne-a anunţat în ultimul său discurs că suntem de multă vreme în faliment, că statul are nevoie lunar pentru a supravieţui de împrumuturi de un miliard de euro şi că, deşi trăieşte pe datorie de mai bine de un an, totuşi Guvernul nu a căutat până acum soluţii. Preşedintele ştia că România nu mai poate sta pe picioarele ei, că supravieţuieşte doar cu perfuzii financiare externe, că boala se agravează de la zi la zi, dar nu s-a gândit că prelungind criza poate modifica sensul de mers al ţării.
