Se vorbeşte pe bună dreptate despre înapoierea în care sunt ţinuţi ţiganii în mai toate ţările Europei, în orice caz în est şi mai ales în România. Lipsa de educaţie de la vârstele cele mai fragede duce la efectele pe care le vedem. Fondurile europene pentru integrarea acestei etnii defavorizate din start, singura, după ştirea noastră, care a fost ţinută în robie în timpurile moderne, până prin secolul XIX, vin, totuşi, destul de târziu. Sunt slabe speranţe că tot ceea ce se preconizează acum, de la Bruxelles în jos, se va şi îndeplini. Reacţia Franţei şi mai îaninte a Italiei la felul în care îşi trăiesc viaţa aceşti oameni chiar în ţările cele mai civilizate exprimă un adevăr incontestabil: că oficialităţile, dar şi cetăţenii acestor ţări, ar dori să vadă situaţia rezolvată de azi pe mâine.
Cam aşa cum doream noi, în 1990, să ne trezim într-n fel de Germanie. Toţi cei din vest ştiau că aşa ceva nu se poate întâmpla. Când e vorba de alţii, e simplu. Când vine vorba de noi, lucrurile se schimbă. În fond, ceea ce trebuie schimbat în mentalitatea ţiganilor, că li se zice romi sau nu tot aia e, este echivalent cu o revoluţie cel puţin la fel de profundă ca aceea care s-a produs în estul european acum peste douăzeci de ani. Şi dacă mentalitatea românilor, dar poate şi a altora, nu a evoluat decât foarte puţin, aşa cum observă o analiză britanică recentă, de ce am vrea ca ţiganii să devină, brusc, chiar noi înşine. O profesoară de la o şcoală unde învăţau copiii ţigani observa că foarte puţine fete absolvă clasele gimnaziale, pentru că se mărită. Aş vrea să ştiu câţi ani, câte decenii vor mai trebui să treacă până va dispărea această cutumă a mariajului fetiţelor de la 11 sau 12 ani.
Elanul e mare, în aceste zile, când marea Franţă se vede în faţa unei sancţiuni severe din partea Comisiei Europene şi reacţionează violent. Toată lumea o dă pe „gândire pozitivă”, să folosim fondurile europene pentru educaţia romilor şi aşa mai departe. Foarte bine, dar cât o să ţină asta? Pentru că, mâine, iarăşi, aceia dintre ţigani care nu au apucat să meargă la grădiniţă de la trei sau patru ani, dar nici la şcoala primară nu şi-au pierdut prea mult timp, îşi vor întemeia taberele lor mizere în te miri ce colţ mirific al Franţei sau Italiei şi populaţia din vecinătate se va revolta. Pentru că pe copilaşii romi care astăzi merg la grădiniţă şi mâine chiar la şcoală generaţia aceasta nu va apuca să-i mai vadă comportându-se civilizat. Problema este, deci, una de durată, de generaţii. Lipsa de înţelepciune, fundamentală, a lumii de astăzi, care vrea totul acum, pe loc, şi nu preţuieşte nimic din ce a fost sau ar putea fi cândva, ne împiedică să judecăm, prea adesea, cu mintea limpede şi să acceptăm că sunt şi lucruri care, începute în timpul vieţii noastre, o vor depăşi, poate, cu mult.
Se spune că un olar chinez pregăteşte nu ştiu ce lut special pentru nepotul său. Şi o face cu seninătatea celui care îşi îndeplineşte o datorie şi ştie că rezultatele nu le va vedea nici măcar fiul său, ci abia fiul aceluia. O fi o parabolă a răbdării, o fi adevărat, habar nu am, dar povestea ajunge pentru a defini ce e de definit. E drept că, şi în Europa, politicienii, mai precis oamenii de stat pregătesc legi şi proiecte pentru peste 20 sau chiar 40 de ani, că, de pildă, în Franţa, se vorbeşte de deficitul fondului de pensii din anul 2050… Dar e tot atât de adevărat că oamenii ştiu că au o singură viaţă, că asta ţine puţin şi vor totul în decursul ei. E un decalaj teribil între ceea ce se poate prevedea acum şi posibilităţile de a trăi tu însuţi ceea ce prevezi. Dacă în secolul XIX nu prea puteai prevedea invenţii care azi ni se par simpluţe, acum se fac previziuni pe o sută, două sau trei de ani şi se vorbeşte de catastrofe care ar putea surveni peste un mileniu, Nu-i vorbă că, în acest caz, nimeni nu se grăbeşte, ba, dimpotrivă, suntem cu toţii fericiţi că, măcar catastrofele alea, de peste aproape o mie de ani, sigur n-o să le prindem.
Revenind la educaţia copiilor ţigani, acum când elanul „organismelor” e mare, cel al profesorilor de la ceilalţi, unde nu se discută despre etnie, şi unde ţiganii nu se mai contabilizează, e în scădere. Profesorii se trezesc în imposibilitate de a-şi mai practica profesia şi, în acelaşi timp, să ducă o viaţă decentă. Încă de pe vremea când un profesor câştiga ceva ce părea normal, un manelist în devenire îl sfida cu câştigul de la o nuntă. Aşa că, nerăbdarea celor care vor să-i vadă şi pe ţigani cel puţin la fel de civilizaţi cu ceilalţi români, care nu au fost defavorizaţi din naştere, poate să fie ostoită de un fapt care se poate întâmpla încă înainte de realizarea visului european despre romi: în scurtă vreme se va realiza o egalizare în jos, căci fără profesori de calitate, învăţământul se va degrada şi el, şi procesul a şi început, aşa că, în curând, vom deveni cu toţii o apă şi-un pământ la capitolul educaţie, români neaoşi sau ţigani defavorizaţi de veacuri. Căci decivilizarea poate atinge viteze mult mai mari decât procesul invers, aşa cum se şi vede în patria noastră.
În fond, prin felul cum este tratată şcoala şi educaţia azi în România, cu sunt trataţi profesorii, dar şi elevii, mă tem că se va realiza o rocadă mică, între romi şi români, în sensul că primii se vor civiliza, în timp ce ceilalţi se vor deciviliza, luându-le locul. Un joc periculos. Cu sumă fixă, nu-i aşa? La care guvernanţii ar trebui să mediteze mai serios. Cât despre rocada mare, asta e în curs la nivel global.
