Este greu de menţinut un secret când CIA, FBI şi polţia din New York „se calcă pe picioare” şi colaborează cât mai puţin posibil. Şi aşa a fost dintotdeauna, notează ziarul ABC, potrivit Agerpres.
În anul 1942, CIA era la începuturi (pe atunci se numea OSS, Office Strategic Services, serviciile secrete americane create în cel de-al doilea război mondial) când au existat deja ciocniri istorice cu FBI lui Hoover. Unul dintre cele mai recente şi mai răsunătoare a fost cel privind spionajul ilegal la care viitoarea CIA supunea ambasada spaniolă din Washington. Dorea să verifice adevărata neutralitate a regimului lui Franco în eventualitatea unei debarcări în nordul Africii.
Şi ce au făcut? Au intrat în ambasadă de unde au furat codurile secrete care permiteau citirea telegramelor cifrate. Dar au fost atât de neglijenţi încât FBI i-a prins cu mâţa în sac. Prin urmare primul Watergate din istorie a fost unul spaniol. Ce interes avea însă FBI american să-i prindă pe spionii din propria ţară? În primul rând FBI, mai vechi, lupta pentru menţinerea unui teritoriu pe care înainte nu i-l disputa nimeni. Şi apoi pentru a menţine un lucru elementar, precum respectarea legilor SUA.
Trebuie avut în vedere că CIA s-a înfiinţat în plină legendă James Bond, agentul cu licenţă de a ucide. În al doilea rând are legătură şi cu isteria anticomunistă. Hoover, alături de McCarthy, era marele persecutor al „roşilor” infiltraţi în serviciile secrete americane. Şi care s-au infiltrat pe vremea când URSS era un aliat împotriva lui Hitler. În timpul războiului rece s-a declanşat o adevărată vânătoare de vrăjitoare care au decimat rândurile CIA în asemenea măsură încât locatarii de la Langley, ameninţaţi de „cârtiţa sovietică” nu au mai acceptat străini sau descendenţi ai lor printre agenţii săi.
Ceea ce azi constituie un dezastru, când lupta antiteroristă este globală şi necesită o amplititudine de viziune şi un personal capabil să înţeleagă araba, urdu sau farsi, sau cel puţin spaniola. După 11 septembrie tendinţa s-a inversat: acum sunt vechii provinciali FBI cei care acuză CIA de inepţie şi interogare brutală şi inutilă a suspecţilor, fără să înţeleagă o boabă din ce spun.
La rândul său, poliţa din New York care după atentatele de la 11 septembrie şi-a creat propria unitate de inteligenţă – şi care consideră că dispune de o mai mare diversitate etnică şi lingvístică decât orice altă agenţie – îi dispreţuieşte pe aşa numiţii „băieţi în negru” şi se îndoiesc de capacitatea lor de discernământ. Nu au încredere în ei pentru a-i avertiza că va avea loc un atentat şi nici nu-i informează că vor duce ei o ancheta. Rezultatul, agenţii CIA arestează un suspect într-o moschee din Bronx şi se trezesc peste ei cu cei de la FBI, acuzându-i că se implică într-o operaţiune federală.
Un succes precum cel al operaţiunii din Times Square este apoi umbrit de detalii de genul: FBI a percheziţionat apartamentul lui Faisal Shahzad dinn Connecticut în timp ce acesta se îmbarca liniştit pe aeroportul din JFK. După ce trecuse de toate controalele de securitate care teoretic trebuiau să-l ţină departe de orice avion. Nu este prima dată când se fac paşi greşiţi, când există lacune de informare şi „legături care nu s-au făcut la timp”, pentru a-l cita pe însuşi Barack Obama, când s-a constatat că CIA nu a avut informaţii de prima mână despre aspirantul terorist din cursa spre Detroit.
Şi în condiţiile în care însuşi tatăl lui Umar Farouk Abdulmutallab îşi exprimase temerile şefului biroului CIA din Nigeria. Nu degeaba a fost nevoit să demisioneze directorul serviciilor de informaţii al Casei Albe, Dennis Blair. Dar puţini cred că această schimbare va ameliora coeziunea echipei. De ce le este atât de greu agenţiilor de securitate şi informaţii să colaboreze fără rezerve între ele? Uneori este o chestiune de prudenţă (a-i proteja pe „ai noştrii” de „ai lor”) şi aproape întotdeauna o chestiune de putere: majoritatea refuză să împărtăşească informaţia, atât de importantă pentru toţi.
